Alexandru Tănase: De ce s-a aliniat Ion Ceban cu Chicu, Stoianoglo și Tkaciuk?

Campania electorală din Republica Moldova nu a început oficial, dar primele mișcări de trupe sunt deja vizibile. Ziua de ieri a adus o știre cu greutate: România i-a interzis primarului Chișinăului, Ion Ceban, accesul pe teritoriul național și, implicit, în spațiul Schengen. Potrivit autorităților române, acesta ar reprezenta un risc pentru securitatea națională.

Ministerul Afacerilor Externe de la București a confirmat sec măsura, fără a oferi detalii privind motivele concrete ale interdicției. În mod obișnuit, astfel de decizii nu sunt însoțite de justificări publice – dar, în acest caz, surprinde lipsa oricăror informații chiar și pe canale neoficiale.

Situația capătă o notă și mai interesantă în contextul în care, potrivit unor surse, pe lista persoanelor interzise s-ar afla și fostul premier Vasile Tarlev. Sincer să fiu, îmi vine greu să-mi imaginez în ce mod „vulturul statalității de la Bășcalia”, acest „geniu al gândirii economice moderne” ar putea reprezenta un pericol real pentru siguranța statului român.

Ceea ce e clar, însă, e că decizia are o puternică miză politică. Este un semnal – direct și lipsit de ambiguitate – transmis de România către clasa politică moldovenească: duplicitatea geopolitică are un cost.

Ion Ceban este, de ani buni, un politician prins între două lumi. Cariera sa politică a fost marcată constant de ambiguitate ideologică și repoziționări strategice. A debutat ca membru al Partidului Comuniștilor, a evoluat ca ideolog în structura Partidului Socialiștilor condus de Igor Dodon și s-a remarcat, în acea perioadă, printr-o retorică ostentativ anti-românească. În ultimii ani, însă, Ceban a trecut printr-un proces de rebranding politic – o încercare vizibilă de schimbare de identitate publică.

După ruptura de Igor Dodon, Ceban a lansat Mișcarea Alternativa Națională (MAN), o formațiune cu un discurs declarat pro-european, dar care păstrează o parte importantă din electoratul tradițional pro-rus. Astfel, sub o etichetă nouă, continuă să navigheze între două registre – unul orientat către Bruxelles, celălalt încă fidel Moscovei.

Un rol esențial în această tentativă de „reabilitare” l-a avut relația privilegiată dintre Ion Ceban și Marcel Ciolacu, fostul lider al PSD. Ciolacu a fost, în multe privințe, arhitectul reintegrării politice a fostului comunist moldovean: i-a oferit acces în circuitul oficial românesc, i-a facilitat parteneriate administrative și l-a prezentat drept un primar cu „viziuni de stânga europene”, compatibil cu familia social-democrată pro-europeană.

Acest proces de cosmetizare politică a fost susținut, direct sau indirect, și de câțiva actori politici din Chișinău, care au facilitat integrarea lui Ion Ceban în diverse rețele europene, promovându-l ca pe un lider local cu potențial de convergență. În paralel, însă, Ceban și-a menținut relațiile active cu figuri notoriu asociate taberei pro-ruse și restauraționiste – de la Mark Tkaciuk și Zurab Todua până la Iurie Muntean. Această dublă expunere a generat, firesc, semne de întrebare la Chișinău. Din păcate, nu și la București, unde disponibilitatea pentru gesturi de curtoazie a fost, se pare, mai mare decât rigoarea evaluărilor politice.

Între timp, „Alternativa” lui Ion Ceban pare să câștige teren electoral, consolidându-se ca un jucător cu potențial real în viitoarea arhitectură parlamentară. Potrivit celui mai recent sondaj IMAS, dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri, formațiunea ar obține în jur de 8% din voturi. Mai relevant decât scorul în sine este, însă, gradul scăzut de respingere: doar 1,3% dintre respondenți declară că, în mod categoric, nu ar vota acest partid! Pentru o formațiune aflată oficial în afara puterii și fără o infrastructură națională robustă, este un rezultat semnificativ – un semnal că rebrandingul funcționează și că narativul „primarului eficient” produce capital politic.

La un moment dat, în anumite cercuri politice de la Chișinău a început să se discute tot mai deschis scenariul în care Alternativa lui Ion Ceban ar putea deveni un partener de coaliție pentru PAS după alegeri – în numele „stabilității politice” și al „continuității parcursului european”.

Pentru a înțelege poziția electorală a lui Ion Ceban în Chișinău, trebuie să admitem un adevăr de bază: popularitatea sa are rădăcini reale în percepțiile cotidiene ale locuitorilor capitalei. După ani de haos administrativ, interimate prelungite, alegeri invalidate (la care, de altfel, a contribuit direct inclusiv Ion Ceban) și o gestiune generală marcată de improvizație, actualul primar a reușit să livreze – dacă nu reforme profunde – cel puțin impresia că orașul are, în sfârșit, un administrator.

Fostul edil al orașului dedica mai multă energie campaniilor electorale ale lui Traian Băsescu decât infrastructurii orașului. Ceban a înțeles mai bine mecanismele de percepție ale alegătorului urban: a început cu ceea ce lipsea cel mai mult, dar era cel mai vizibil – eliminarea „rutierelor”, refacerea trotuarelor, reabilitarea unor parcuri, o minimă estetică a ordinii. A livrat o imagine de ordine, de „gospodar eficient” – iar această imagine, într-un oraș obosit de promisiuni, a contat.

Mai există, însă, și o explicație de ordin sociologic. În ultimele două decenii, Chișinăul a trecut printr-un proces accelerat de ruralizare: zeci, poate sute de mii de persoane din zonele rurale s-au stabilit în capitală. Pentru majoritatea covârșitoare a acestor noi locuitori, obișnuiți cu condiții precare în localitățile de origine, trotuarele curate și pavajul colorat instalat de Primărie au fost percepute ca un progres major – un adevărat salt civilizațional.

Această percepție pozitivă, însă, maschează o realitate urbană mult mai sumbră. Chișinăul rămâne un oraș dezorganizat, cu o arhitectură haotică, fără o viziune urbanistică coerentă, în care blocurile se ridică în continuare fără niciun respect pentru spațiul public sau reguli estetice. Cine a văzut orașe europene funcționale observă cu ușurință dimensiunile dezastrului.

Dincolo de fațada eficienței administrative, profilul politic al lui Ion Ceban rămâne ambiguu. Este, în fond, un produs tipic al scenei politice moldovenești: oportunist, adaptabil, fără convingeri clare. A promovat ani la rând un discurs ostil față de România, dar a înțeles repede că relațiile cu Bucureștiul pot fi capitalizate. Preferă, probabil, Rusia – dar și-a dat seama că, în contextul actual, această simpatie nu mai aduce dividende.

Această abilitate cameleonică, de a livra mesaje multiple fără a se angaja ferm pe niciun front, l-a făcut atractiv pentru un public larg. Un fel de „centrism all-inclusive”, în care fiecare găsește ceva vag familiar – dar nimic precis sau definitoriu.

Și totuși, dincolo de această spoială geopolitică, rămâne un nucleu de realitate greu de ignorat. Ceban evită sistematic poziții tranșante privind agresiunea rusă asupra Ucrainei, întreține relații cordiale cu personaje controversate din spațiul CSI, și preferă tăcerea exact atunci când parcursul european al Chișinăului ar avea nevoie de susținere vocală.

Este, poate, cel mai periculos tip de politician: acela care înțelege exact cum să funcționeze într-un sistem fără a-l asuma cu adevărat. Cu ambiții prezidențiale tot mai vizibile, Ion Ceban joacă un joc dublu, în care fiecare gest contează – și fiecare ezitare trădează.

Decizia lui Ion Ceban de a se asocia cu Alexandr Stoianoglo nu este deloc întâmplătoare. Stoianoglo, beneficiind de un capital electoral remarcabil obținut în virtutea statutului său de „victimă a regimului”, devine un aliat util pentru orice proiect politic care mizează pe narativul persecuției politice și pe retorica anti-PAS. Este o alianță cu valoare simbolică ridicată, menită să legitimeze electoral o alternativă construită pe imaginea „oprimaților de sistem”.

La fel de calculată este și apropierea de fostul premier Ion Chicu. Fostul șef al executivului dispune de notorietate, păstrează o rețea de funcționari în administrația centrală și controlează un grup de tehnocrați care pot acoperi, măcar parțial, golurile de cadre evidente din anturajul lui Ceban. Chicu aduce stabilitate, respectabilitate administrativă și o punte de legătură cu aparatul de stat – segment pe care Ceban îl vizează cu atenție în perspectiva unei eventuale coabitări post-electorale.

Dar jocul s-a schimbat radical odată cu apariția, în preajma sa, a celor mai controversate figuri ale fostului regim Voronin: Mark Tkaciuk, Zurab Todua, Iurie Muntean și alți exponenți ai eșalonului dur al ideologiei proimperiale-radicale. Nume asociate cu o românofobie declarată, un atașament ostentativ față de spațiul CSI, un dispreț fățiș față de valorile democratice occidentale și o adversitate față de orice formă de identitate europeană.

Reactivarea acestor personaje – cu influență electorală aproape inexistentă, dar cu biografii vizibil toxice – a stârnit nedumerire chiar și în rândul simpatizanților MAN. Teoretic Ion Chicu sau Alexandr Stoianoglo — mai moderați și mai preocupați de imagine — ar putea încerca să exercite presiuni asupra lui Ceban pentru a se distanța de nucleul Tkaciuk–Muntean–Todua. În realitate, însă, spațiul de manevră e limitat. Odată ce ai deschis ușa restaurației, nu mai poți pretinde că nu i-ai văzut chipul.

De ce ar risca Ceban o asemenea alunecare, de ce ar deschide ușa unor figuri compromise, care nu aduc voturi, dar pot compromite iremediabil o imagine deja fragilă?

Răspunsul e același ca întotdeauna: Ceban joacă la două capete.

Pe de o parte, își afișează parteneriatele „bune” cu Bucureștiul, mimează apartenența la familia social-democrată europeană, promovează imaginea unui edil pragmatic, preocupat de managementul urban și integrarea europeană. Pe de altă parte, negociază în culise cu exponenții restaurației pro-ruse. Oferă locuri eligibile pe listele electorale, coabitează cu foști ideologi comuniști, tatonează alianțe subterane menite să readucă în Parlament exact acele forțe care s-au opus întotdeauna vectorului european al Republicii Moldova.

Aceasta este, în esență, marea înșelătorie politică a momentului: pavajul colorat al Chișinăului ca rampă de lansare pentru infiltrarea pro-rușilor în legislativ. Un paravan administrativ decent, menit să ascundă o agendă rusească, cu scopuri clar opuse interesului național.

Nu mai vorbim despre o simplă competiție electorală. Este vorba despre o formă sofisticată de impostură – un exercițiu de ambalare geopolitică a unei platforme care, în fond, servește aceeași veche agendă: slăbirea opțiunii europene, discreditarea instituțiilor statului și menținerea Moldovei într-o zonă gri, ușor de controlat din afara granițelor.

Transformarea unui primar în vehicul pentru reîntoarcerea celor mai toxici actori ai trecutului recent nu e doar o greșeală strategică. Este o amenințare directă la adresa integrității democratice a Republicii Moldova. Iar tăcerea complice în jurul acestei operațiuni ar putea costa mult mai mult decât câteva mandate parlamentare.

Ironia istoriei este că tocmai această manevră – tentativa de a ședea concomitent pe două scaune – riscă să se transforme în începutul sfârșitului pentru Ion Ceban. În momentul în care electoratul va înțelege adevărata miză a proiectului Alternativa Națională, mitul primarului apolitic, eficient și „tehnocrat” se va prăbuși sub greutatea propriilor contradicții. Pentru că alianțele cu extrema pro-rusă nu sunt accidente de parcurs, ci alegeri politice deliberate – iar ambiguitatea strategică are, mai devreme sau mai târziu, un preț electoral.

În această situație, lecțiile nu sunt puține, dar cea mai importantă pare să nu vină dinspre Chișinău, ci dinspre București.

Pentru că, dincolo de ambiguitățile lui Ceban, dincolo de rebrandingul său manipulator sau de bordurile transformate în vehicule politice, rămâne o întrebare esențială: cum a fost posibil ca România – prin voci influente din clasa politică – să contribuie la reciclarea unui actor cu biografie ideologică dubioasă, reflexe autoritare și legături greu de ignorat cu rețelele pro-ruse?

Mai mult decât atât: cum s-a ajuns ca acest personaj, cu un trecut evident anti-românesc, să fie invitat, legitimat și promovat în spațiul public românesc drept un partener „deschis la dialog”?

Aceasta nu este diplomație. Este greșeală strategică.

România are, în mod firesc, interesul de a construi punți cu actorii din Republica Moldova. Dar această deschidere nu trebuie confundată cu orbirea geopolitică. Acordarea sprijinului simbolic unor politicieni cameleonici nu echivalează cu influență, ci cu vulnerabilitate.

Pentru că în timp ce Bucureștiul își negociază cu delicatețe iluziile de parteneriat, Rusia joacă dur: investește, infiltrează, reconstruiește. Nu are ezitări, nu are complexe. Iar în acest joc, fiecare greșeală de evaluare costă – nu doar electoral, ci sistemic.

E timpul ca, și la București, să se facă distincția clară între politica de trotuar și politica de stat. Pentru că, oricât de curate ar fi trotuarele lui Ceban, cei care negociază cu oamenii Moscovei nu pot fi parteneri de construcție europeană. Și cu cât această lecție va fi învățată mai târziu, cu atât prețul va fi mai mare – și nu doar pentru Chișinău.