Solidaritatea cititorilor mă încurajează şi mă întristează totodată, căci, pe de o parte, ea confirmă că fiecare problemă abordată de (Im)Posibila educaţie este cu adevărat una de amploare naţională, iar pe de alta ea demonstrează că la noi problemele educaţiei şi învăţământului nu se rezolvă nici într-un fel sau se rezolvă într-un mod dăunător. Şi, probabil, nici nu se vor rezolva, căci prima şi cea mai îngrijorătoare ştire care a venit de la Ministerul Educaţiei, instituţia de la care noi toţi aşteptăm iniţierea unor ample şi profunde acţiuni de reformare adevărată a domeniului, este că noul ministru a declarat, la întrunirea directorilor de şcoli profesionale din 17 februarie curent, că la minister nu se va face nicio schimbare, ceea ce înseamnă că oamenii care au făcut contrareformele cu ministrul Bujor rămân în funcţii, fie din cauza legislaţiei care nu permite ministrului să-şi aleagă echipa, fie din cauza faptului că dl M. Şleahtiţchi a venit la cârma ministerului fără să aibă o cât de mică echipă de reformatori competenţi, fie din alte cauze, pe care le putem doar presupune, dar nu le putem spune. Nu putem spune, de exemplu, că guvernarea liberal-democrată nu doreşte să reformeze educaţia şi învăţământul; nu putem spune nici că această guvernare ar intenţiona să continue procesul de distrugere a valorilor democratice ale învăţământului care au fost edificate în primii ani de independenţă politică a statului R. Moldova. Putem însă afirma cu certitudine că deasupra ministerului, în şcoli şi în clase, în universităţi şi în sălile de curs, dar şi în sufletul fiecărui pedagog, al fiecărui cetăţean conştient de gravitatea situaţiei din învăţământ s-a adunat un conglomerat colosal de probleme care – nu, nu-şi aşteaptă rezolvarea, ci creează tot noi şi noi probleme, asemenea avalanşelor de zăpadă din Alpii elveţieni, pe care elveţienii, apropo, au învăţat să le diminueze de-o manieră originală.
Nu şi noi. Cu cât mai mult timp vom menţine în curriculum şi în indicaţiile şefilor „subcompetenţele” şi standardele de conţinut, cu cât mai mult ne vom încăpăţâna să „trecem învăţământul de la obiective la competenţe”, făcându-ne a nu înţelege că omul de aceea şi este om pentru că îşi formulează obiective înainte de a acţiona, fie şi pentru formarea de competenţe; cu cât vom fi falşi şi farisei, afirmând că a sporit calitatea învăţământului, în timp ce studiile independente şi cele ale structurilor internaţionale afirmă contrariul, cu cât vom mai fi fricoşi şi nu vom protesta împotriva acestor şi altor fenomene instaurate de sistemul mediocrităţilor corupte, hoaţe şi dictatoriale, oploşite în structurile învăţământului – cu atât mai mult va creşte avalanşa acestor probleme care, dacă nu azi-mâine se va prăbuşi peste noi, îngropându-ne şi conservându-ne congelaţi ca mostre de cum nu trebuie să fie adevăratul pedagog, mostre de arătat strănepoţilor noştri în viitoarele universităţi pedagogice. Căci astfel stând lucrurile, mai devreme decât atunci nu cred să se instaleze normalitatea şi în învăţământ.
O singură mângâiere mai avem: atâta timp cât mai putem marca problemele, menţinem şi speranţa soluţionării lor, acesta fiind şi unicul mod de a produce valori într-o situaţie ca a noastră.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
