În loc de epilog
Jurnal de protestatar – Piaţa Universităţii, ianuarie 2012
La mai bine de doi ani de la redactarea acestei lucrări am avut ocazia să trăiesc empiric teoria din teza de mai sus şi să mai utilizez o metodă de cercetare (observaţia participativă) pentru întărirea ipotezei: galeriile de fotbal pot deveni grupuri de contestare politică, având un puternic potenţial insurecţional. Cazul Budapesta-2006, analizat din articole de ziar şi reportaje de televiziune, urma să-l trăiesc empiric, replicat aproape fidel în Piaţa Universităţii din Bucureşti, pe 15 ianuarie 2012.
Miercuri, 11 ianuarie
Vlăducu (un prieten, fost „ultras”): „Bă, ce plictiseală, nici un meci, nici un protest, nimic…”.
Sâmbătă, 14 ianuarie
În Piaţa Universităţii are loc o manifestaţie spontană ca reacţie la noua Lege a sănătăţii şi la demisia fondatorului SMURD (Serviciul Mobil de Urgenţă Reanimare şi Descarcerare), dl Raed Arafat.
Sunt puţin peste 300 de persoane, nu există un lider sau facţiuni distincte: copii, mame, tătici, bunici şi abia după o oră de la începutul protestului apar două grupuri de „ultraşi”, suporteri ai echipelor Rapid şi Dinamo. Se scandează „Jos Băsescu!”. Stau în zone diferite ale Pieţei şi par mai degrabă observatori decât participanţi la protest. Pot fi uşor identificaţi după vestimentaţie (vezi Casuals, cap. 1). În jurul orei 20:00, mulţimea ajunge la peste 1000 de persoane şi este poziţionată pe cele două părţi ale bd. Magheru. Jandarmeria blochează accesul mulţimii pe bulevard.
Dacă la începutul protestului (18:00) aveam puţin peste 30 de jandarmi aflaţi în faţa protestatarilor, în câteva ore pe bulevard se produce o adevărată demonstraţie de forţă: subunităţi a câte 100 de jandarmi, aflaţi în formaţie de luptă, mărşăluiesc în porţiunea Piaţa Universităţii – Hotel Intercontinental. Din când în când circulă maşini blindate cu girofarul pornit. În mulţime apare rumoarea. Printre sloganurile răzleţe pot fi auzite huiduieli generale la „spectacolul” oferit de jandarmerie.
Masa de protestatari este situată în două coloane, pe cele două părţi ale bulevardului Magheru pe o porţiune de 500 de metri. Am identificat grupuri de „ultraşi” pe întreaga întindere a mulţimii, niciodată mai mulţi de 5-6.
La scurt timp apare o maşină de salvare SMURD, care a fost solicitată în Piaţă. Mulţimea aplaudă. Avem un exemplu concret de gândire dihotomică de masă: Eroul Salvator victimizat (vezi demisia lui Arafat şi instituţiile cu cea mai mare credibilitate pentru români: pompierii, medicii etc.) se contrapune instituţiei statului – jandarmeria (scandare: „Jandarmeria apără hoţia!”), într-o stare generală de nedreptate resimţită: Legea sănătăţii, măsurile de austeritate, frustrări accentuate de violentarea simbolică produsă de prezenţa instituţiei de coerciţie a statului.
Atmosfera în Piaţă este una deosebit de încordată. Mulţimea sparge sporadic coloana de jandarmi, încercând să ocupe bulevardul. Un grup de suporteri aruncă câteva torţe în direcţia jandarmeriei, participă la un meleu cu aceştia, după care se retrage în câteva minute.
Jandarmeria operează arestări abia după ora 23:00, când mulţimea începe să se spargă. Sunt reţinute persoane aflate în proximitatea zonei de protest.
Duminică, 15 ianuarie
Mă trezeşte pe la 9.30 dl profesor Claudiu Crăciun, cum că ar fi apărut un articol într-o gazetă respectabilă, în care poza dumisale era dată drept dovadă a prezenţei în Piaţă a liderului galeriei dinamoviste, Elias Bucurică. Moment de maxim apogeu pentru spiritul meu entropic. Lumea o luase razna: domnul lector – şef de galerie, şi Elias – profesor universitar. I-am pus în legătură, şi-am trăit empiric ceea ce trăieşte Piaţa Universităţii şi astăzi: pensionari, huligani, academici, cocalari, corporatişti şi noncorporatişi, bugetari şi piromani învăţând primele reguli ale cooperării colective democratice.
Pe la 3 după-amiază primesc un sms de la un prieten, membru de grup „ultras”: „La 17:00 la TNB, ieşim în stradă pentru libertate!”.
Ajung negreşit. Sunt peste 70 de „ultraşi” de la Dinamo. În câteva minute apar şi cei de la Peluza Sud Steaua. Este un eveniment fără precedent. Cele două grupuri, care au scris istoria fenomenului „Ultras” din România timp de 20 de ani, se întâlnesc pentru o cauză comună. Sunt aşteptaţi şi rapidiştii. În mulţime apare un zvon cum că ar fi fost reţinuţi la metrou. În mai bine de 40 de minute ajung şi aceştia. Nu se mai respectă apartenenţa de grup sau de club, mulţimea suporterilor coalizându-se natural. Astfel am ajuns din inerţie în mijlocul unui grup de la Steaua. Menţionez că nu a existat absolut niciun conflict între galerii în acest interval de timp. Din punct de vedere teoretic, variabila nr. 2 (Coalizarea grupurilor de suporteri) se produce natural, rivalităţile de ordin ritualic fiind depăşite prin conştientizarea valorică şi de apartenenţă la aceeaşi subcultură, precum şi prin identificarea unui conflict superior celui de weekend (între galerii) – resimţirea represiunii din partea statului.
În jurul orei 18:00 sunt 250-300 de „ultraşi” formând un grup distinct în faţa Teatrului Naţional Bucureşti.
A, unul dintre liderii lui Dinamo, transmite un mesaj la megafon mulţimii protestatare, în numele „ultraşilor”: „Români! Noi suntem suporterii acestei ţări: cetăţeni cu aceleaşi probleme ca şi voi. Nu vă lăsaţi manipulaţi de dezinformarea din presă. Vă suntem alături şi susţinem cauza acestui protest”.
Cetăţenii neafiliaţi au răspuns prin ropote de aplauze, prima premisă de formare a mulţimii psihologice, prin conturarea unei identităţi provizorii comune între nucleul dur al protestatarilor – „ultraşii” – şi marea masă. Urmează o serie de scandări ale grupului de suporteri care vorbesc despre frustrările şi deprivările percepute la nivel de grup de către aceştia: „România – stat poliţienesc!”, „N-ai o meserie, hai la jandarmerie!”, „Pleacă, Traiane, pleacă şi lasă-ne!” etc.
(…)
Cartea va fi în vânzare de săptămâna viitoare în librăriile „Cartier” la preţul promo de 80 de lei. După care se va vinde cu 99 de lei. Tirajul cărţii e de 500 de exemplare.
Dinu Guţu
