În acest an s-au produs trei evenimente majore pentru evoluţia raporturilor sovieto-române. Dacă Conferinţa de la Viena a purtat amprenta unei tentative de soluţionare democratică a problemei basarabene, aceasta s-a făcut doar pentru a justifica ulterior celelalte două acţiuni: crearea în stânga Nistrului a unei republici pseudo-moldoveneşti şi „revolta” de la Tatarbunar.
La 28 martie 1924, se deschidea Conferinţa de pace româno-sovietică, în cadrul căreia s-a stabilit următoarea ordine de zi: 1) Chestiunea teritorială; 2) Chestiunea financiară şi economică; 3) Chestiunea juridică; 4) Chestiunea politică. Delegaţia română care urma să trateze la Viena era alcătuită din: C. Langa-Râşcanu, ambasadorul român la Sofia care conducea delegaţia, D. Drăghicescu, M. Djuvara – delegaţi, C. Arion, secretar general, P. Cazacu, Gh. Pântea, N. Ciotori – experţi. La rândul său, delegaţia sovietică era condusă de ambasadorul sovietic la Berlin, N. Krestinski. Din delegaţie mai făceau parte M. Levitski şi Lorenz ca delegaţi, Serebriakov şi Ustinov ca secretari, iar Kolceakovski şi Rydel ca experţi.
În cuvântul său inaugural, preşedintele delegaţiei române a ţinut să precizeze că problema care constituie scopul şi obiectul conferinţei este aceea a reluării relaţiilor normale între cele două ţări, pe bazele indicate cu ocazia schimbului de vederi ce a avut loc la Lausanne şi conform prevederilor stabilite în şedinţele din 26 noiembrie şi 5 decembrie 1923 la Tiraspol. În continuare, C. Langa-Râşcanu a adăugat, că fără fixarea frontierei nu se pot stabili relaţii normale între cele două state limitrofe, iar prezenţa delegaţiei sovietice în acest moment la Viena dovedeşte că guvernul său este gata ca, în urma întrevederilor de la Lausanne, să recunoască Nistrul ca frontieră între Rusia şi România. Problema Basarabiei nefiind contestată, în această stare de spirit, guvernul român a înţeles să trimită delegaţia la Conferinţă.
Delegaţia sovietică, prin N.N. Krestinski, a prezentat, la rândul său, un memorandum în care a fost expus punctul de vedere al guvernului sovietic în problema Basarabiei. Memorandumul arăta că guvernul URSS, iar până la crearea URSS guvernele Rusiei Sovietice şi a Ucrainei socialiste nu şi-au dat niciodată consimţământul la încorporarea Basarabiei la România, considerând „ocuparea Basarabiei în 1918 de către trupele române, care durează până în prezent un fapt prin forţă şi violenţă”. Încercând să prezinte istoric problema Basarabiei, şeful delegaţiei sovietice a declarat că Basarabia nu a aparţinut niciodată României. Teritoriile care intră astăzi în componenţa Basarabiei au fost sub dominaţia Turciei, apoi alipite la Rusia în anul 1812, după ce au fost eliberate în urma războaielor ruso-turce. În ceea ce priveşte România, menţiona memorandumul, aceasta s-a format ca stat câteva decenii mai târziu.
Referindu-se la actul Unirii, delegaţia sovietică a ţinut să precizeze că guvernul român, introducând în ianuarie 1918 trupele în Basarabia, a afirmat că acest act are un caracter provizoriu. În acest sens se menţine confirmarea corpului diplomatic străin care a declarat că operaţia comporta un caracter militar şi nicidecum politic, cât şi acordul dintre generalul Averescu şi H. Racovski, semnat în martie 1918, care prevedea retragerea trupelor române din Basarabia. În continuare, declaraţia a contestat valabilitatea votului Sfatului Ţării atât din 27 martie, cât şi din 27 noiembrie 1918, arătând că guvernul sovietic a protestat atât împotriva reunirii Basarabiei cu România în baza votului Sfatului Ţării, cât şi împotriva Convenţiei de la Paris din 28 octombrie 1920. Arătând în câteva rânduri că URSS nu se bazează în problema Basarabiei pe drepturile istorice, pe care le crede o rămăşiţă a ţarismului, guvernul sovietic insista, în încheiere, să soluţioneze problema Basarabiei printr-un sondaj al populaţiei basarabene organizat în condiţiile unei libertăţi şi corectitudini de exprimare a opţiunii absolute.
Împrumutând ideea plebiscitului de la emigraţia rusă, Uniunea Sovietică nu a fost consecventă în aplicarea ei. Exista cazul statelor limitrofe URSS, care au făcut parte din fostul Imperiu Rus şi care şi-au creat propria statalitate, unele chiar cu asentimentul guvernului sovietic, fără ca pentru aceasta plebiscitul să se fi pus drept condiţie a recunoaşterii lor. Plebiscitul pe care îl propunea pentru Basarabia apărea deci, în asemenea circumstanţe, ca o măsură ad-hoc, fiind îndreptată exclusiv împotriva României. Un rezultat defavorabil Uniunii Sovietice, în eventualitatea organizării sale, ar fi fost neglijat de partea sovietică.
Sesizând faptul că tratativele alunecau într-o direcţie intolerabilă, delegaţia română, după o serie de parlamentări, a prezentat la 31 martie 1924, răspunsul la memoriul delegaţiei URSS, expus la 28 martie 1924. Memoriul delegaţiei române prezenta un interes deosebit, luând în considerare amploarea şi profunzimea cu care se ia în dezbatere problema Basarabiei din momentul când aceasta a devenit mărul discordiei raporturilor române-ruse până la momentul Conferinţei de la Viena. Din introducerea acestuia reiese clar că, dacă guvernul român ar fi acordat un singur moment crezare informaţiilor care i-au parvenit în mod indirect din partea rusă cu privire la plebiscit în Basarabia, el ar fi refuzat să trimită delegaţi pentru începerea negocierilor pe aceste baze.
Constatând grave erori în interpretarea istoricului problemei Basarabiei, declaraţia delegaţiei române a ţinut să arate, în primul rând, că, de fapt Basarabia a fost răpită în 1812 de către curtea ţărilor statului Moldovei printr-un act de violenţă asupra poporului său cu consimţământul Imperiului Otoman care nu exercita, în ultimă instanţă, decât drepturi de suveranitate asupra sus-numitului stat moldovean. În continuare se arată că în urma războiului din Crimeea din 1856, puterile europene au retrocedat statului moldovean trei districte ale Basarabiei din nou răpite României prin politica imperialistă a Imperiului rus la încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878.
Utilizând analizele şi statisticile timpului, dintre care multe alcătuite chiar de istoricii şi funcţionarii ruşi, memoriul arăta că în cadrul Imperiului rus Basarabia persista să constituie o unitate politică distinctă, în ciuda politicii de rusificare. Masa compactă a majorităţii poporului Basarabiei şi-a păstrat caracterul naţional moldovean şi, în consecinţă, român.
Referindu-se la evenimentele din 1917-1918, speculate de guvernul sovietic, partea română a ţinut să precizeze că armata română n-a intrat în Basarabia decât la 18 ianuarie 1918, mult timp după constituirea organelor locale de autodeterminare şi după invitaţiile clare şi presante ce au fost adresate de Sfatul Ţării guvernului român, începând cu 24 decembrie 1917, iar după hotărârile importante pe care autorităţile basarabene le-au adoptat, ea s-a pus în întregime la dispoziţia autorităţilor Republicii Moldoveneşti.
În ceea ce priveşte Sfatul Ţării, acesta s-a constituit pe aceleaşi baze ca şi dietele ce s-au format în Ucraina, Estonia, Lituania, Letonia, Belarus, unde, în aceleaşi condiţii, şi în urma aceloraşi drepturi, s-au constituit state iniţial autonome şi apoi independente, recunoscute de guvernele sovietice şi cele europene. De aceea, menţiona memoriul, este absolut fals să se susţină, cum se arată în declaraţia sovietică din 28 martie, că Sfatul Ţării nu avea dreptul să dispună, aşa cum a făcut-o, de soarta provinciei pe care o reprezenta.
În încheierea expunerii istorice a problemelor Basarabiei, delegaţia română a declarat că, în condiţiile anului 1918, când guvernul Ucrainei, fără nicio obiecţie din partea guvernului Moscovei, a declarat că Basarabia nu face parte din teritoriul Ucrainei, iar Rusia s-a dezinteresat prin organele sale din Ucraina şi de la Moscova de soarta acestei provincii, Basarabia trebuia să-şi reglementeze singură soarta în raport cu Puterile Centrale. Astăzi, statul român este cel care reprezintă, în urma evenimentelor care s-au desfăşurat, toate drepturile Republicii Moldovenești asupra Basarabiei.
În cea de a doua parte a memoriului partea română a răspuns cererii sovietice privind organizarea plebiscitului în Basarabia. Amintind că plebiscitul, aşa cum este el propus pentru Basarabia, nu a fost practicat în mod sistematic în condiţii asemănătoare de către guvernele sovietice, delegaţia română a menţionat că Rusia Sovietică, prin întreaga constituţie politică a Sovietelor şi a principiilor pe care le-a proclamat încă de la început, a recunoscut caracterul naţional al unei populaţii ca suficient prin el însuşi pentru determinarea unei formaţii politice independente. Guvernul român considera insistenţa delegaţiei Uniunii Sovietice în punctele ei de vedere privind plebiscitul ca o atitudine îndreptată special împotriva sa. Guvernul român era nevoit însă să respingă definitiv orice idee de plebiscit şi dintr-un alt punct de vedere. Acceptând plebiscitul, statul român ar fi căzut într-o contradicţie flagrantă faţă de aliaţii săi, pentru că el ar fi readus în discuţie soarta Basarabiei, după ce a încheiat cu aliaţii săi un tratat în care, la asigurările pe care el le-a dat în ceea ce priveşte baza drepturilor lui, ei au recunoscut oficial revenirea acestei provincii la România. Arătând că Basarabia reprezintă un anacronism în istoria Rusiei, fiindcă reprezenta o primă etapă a realizării politicii ţariste care prevedea cucerirea tuturor teritoriilor europene ce se găseau între Imperiu şi Dardanele, delegaţia română a cerut guvernului sovietic, dacă acesta urmează într-adevăr o politică internaţională de pace şi s-a dezis de mentalitatea şi trecutul istoric ţarist, să recunoască la fel ca şi celelalte puteri necesitatea reîntoarcerii Basarabiei la România.
În cea de a treia şi ultimă şedinţă, ţinută la 2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au afirmat din nou. În urma memoriului delegaţiei române din 31 martie 1924, care a demonstrat nu numai delegaţiei sovietice, ci şi opiniei publice internaţionale dreptul legitim al României asupra Basarabiei, partea sovietică se află în faţa a două alternative: fie acceptarea punctului de vedere românesc şi recunoaşterea Basarabiei ca definitiv română, fie insistarea în problema plebiscitului, ceea ce ar fi dus lamentabil la eşuarea conferinţei.
Prin declaraţia sa din 2 aprilie 1924, partea sovietică a ales cea de a doua soluţie, cerând din nou, în mod imperios, organizarea unui plebiscit în Basarabia ca un criteriu de stabilire a apartenenţei acestei provincii la România sau URSS. În asemenea circumstanţe, prin declaraţia făcută în aceeaşi şedinţă, partea română a menţionat, încă o dată, că insistenţa URSS în problema plebiscitului, ca mijloc excepţional pentru soluţionarea dificultăţilor internaţionale, în cazul Basarabiei al cărui caracter era eminamente românesc şi având în vedere actele repetate de autodeterminare, era privită ca inutilă şi jignitoare, zădărnicind continuarea tratativelor. În această atmosferă, N.N. Krestinski, şeful delegaţiei URSS, a anunţat închiderea şedinţei şi, implicit, a conferinţei.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
