Intransigenţa a devenit cuvântul de ordine a celor două părţi în abordarea problemei Basarabiei, astfel încât relaţiile dintre URSS şi România au intrat într-un punct mort. După o perioadă în care tratativele româno-sovietice s-au purtat cu o intensitate deosebită la nivelul conferinţelor internaţionale şi bilaterale, între anii 1925 – 1928 nu s-au mai înregistrat iniţiative şi progrese în degajarea căilor de acces spre normalizarea relaţiilor româno-sovietice. Mai mult chiar, tratativele directe oficiale între cele două părţi au absentat în totalitate. Declarând cu multiple ocazii că România nu are nici intenţia, nici interesul de a se amesteca în afacerile interne sovietice, cu atât mai mult de a face război cu URSS, direct sau indirect, cercurile politice şi diplomatice româneşti au promovat în această perioadă o politică ce s-a caracterizat prin menţinerea unor relaţii de corectă vecinătate cu URSS, în lipsa existenţei de relaţii diplomatice.
În perioada respectivă ,,bătăliile’’ diplomatice între cele două ţări s-au dus în jurul ratificării protocolului din 28 octombrie 1920, pe care România îl socotea ca bază juridică a dreptului său asupra Basarabiei. Amintim că tratatul basarabean semnat între România şi Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, fusese ratificat până la acel moment doar de Marea Britanie şi Franţa, astfel încât se punea tot mai acut problema valabilităţii sale juridice. Diplomaţia sovietică a desfăşurat o amplă activitate în vederea influenţării cercurilor politice de la Tokyo şi Roma pentru a le reţine de la ratificarea pactului basarabean.
În scrisoarea din 24 august 1926 către ministrul sovietic la Roma N. Kerjenţev, M. Litvinov arată că, fără ratificarea Italiei sau a Japoniei, protocolul basarabean nu are forţa unui act internaţional şi nu poate astfel primi apărarea Ligii Naţiunilor, deci şi a Franţei. Şeful diplomaţiei sovietice concluziona că tratatul franco-român, semnat în acel an, va ajunge la adevărata valoare doar după ratificarea convenţiei de către Italia. În acest sens, Manzoni, ministrul Italiei la Moscova, a dat asigurări Kremlinului că Basarabia nu va fi menţionată, sub nici o formă, în tratat şi nici nu va fi subiect de discuţie.
Pe de altă parte, mergând pe linia politicii de garantare a frontierelor ţării, I. G. Duca, șeful diplomației românești, transmitea ministrului român de la Roma, Lahovary, o telegramă, în care arăta că tratatul pe care guvernul român intenţionează să-l încheie cu Italia ar trebui să conţină şi garantarea graniţelor actuale. Pentru cercurile vizate în politica externă era clar ce însemna acest lucru. Italia semnase, la 28 octombrie 1920, protocolul basarabean şi nu-l ratificase încă. Odată cu semnarea tratatului româno-italian, diplomaţia românească spera să obţină ratificarea convenţiei asupra Basarabiei din 1920. Pe lângă faptul că ratificarea de către Italia ar fi dat o altă greutate juridică convenţiei, s-ar fi reuşit şi angajarea Italiei în menţinerea status-quo-ului teritorial al României. Mussolini a tergiversat luarea deciziei invocând mereu când motive politice, când economice spre a amâna ratificarea italiană. Indiscutabil că acest fapt era legat de perspectiva relaţiilor sovieto-italiene.
În timpul când se negocia tratatul dintre Italia şi Uniunea Sovietică, Moscova a pus drept condiţie sine qua non abţinerea Italiei de la ratificarea protocolului basarabean. În scrisoarea ministrului sovietic la Roma N. Kerjenţev, către Comisariatul Sovietic de externe se arată că, în ceea ce priveşte convenţia asupra Basarabiei, B. Mussolini a declarat că ea nu va fi ratificată şi a promis Moscovei că va proceda la ratificare doar când interesele Italiei nu vor fi afectate. De asemenea, liderul italian a ţinut să accentueze că nu va da garanţii nici asupra frontierelor. Cu ocazia semnării tratatului dintre Italia şi URSS, guvernul italian a declarat într-o notă specială că va ratifica protocolul basarabean când acest lucru nu va periclita interesele generale ale Italiei.
Aducerea în fruntea guvernului român a mareșalului A. Averescu, care avea bune relaţii personale cu B. Mussolini şi se bucura de simpatii în Italia trebuia să aducă o ameliorare a relaţiilor româno-italiene. El urma să negocieze viitorul tratat româno-italian şi să obţină ratificarea italiană a protocolului asupra Basarabiei. Tratatul semnat la Roma, la 17 septembrie 1926, era însă superficial. B. Mussolini nu a dorit să semneze decât un pact de amiciţie şi nu un tratat de alianţă, aceasta fiind o consecinţă a angajamentului luat de partea italiană cu ocazia semnării tratatului sovieto-italian. Cu toate acestea, Kremlinul nu a ezitat să înainteze Italiei o notă de protest, la 6 octombrie 1926, calificând tratatul ca un act ce ,,minimalizează şansele soluţionării paşnice a problemei Basarabiei pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare şi pacificării în Europa de Est’’.
Semnarea tratatului româno-italian şi nota de protest a guvernului sovietic a provocat o criză a relaţiilor sovieto-italiene. Acest fapt demonstrează importanţa pe care a căpătat-o problema Basarabiei în relaţiile internaţionale şi în special în politica externă sovietică. În telegrama din 6 octombrie 1926 către Comisarul sovietic de externe, N. Kerjenţev arăta că B. Mussolini a declarat că nota sovietică creează un incident, rupe relaţiile amicale şi astfel el va fi nevoit să ratifice protocolul basarabean. Formula tratatului româno-italian dădea posibilitate Italiei să amâne, la infinit, ratificarea tratatului asupra Basarabiei invocând posibilitatea înrăutăţirii relaţiilor cu URSS, menţiona primul-ministru italian.
La rândul său, în discuţia avută cu Gh. Cicerin, referitor la Basarabia, Manzoni a arătat că nu era motiv pentru protest, fiindcă tratatul nu prevedea problema Basarabiei. Gh. Cicerin a replicat că există cele mai serioase motive pentru protest deoarece, până la acel moment, Italia, pur şi simplu, refuza ratificarea protocolului basarabean, iar acum în scrisoarea către A. Averescu, B. Mussolini prevedea posibilitatea semnării sale la momentul oportun. La rândul său ministrul italian a declarat că B. Mussolini nu va semna împotriva URSS protocolul basarabean.
În discuţia purtată cu M. Litvinov, la 9 noiembrie 1926, Manzoni a precizat din nou poziţia Italiei în problema Basarabiei. El arăta că guvernul italian cunoaşte sensibilitatea URSS în această problemă şi cu toate că a semnat convenţia basarabeană, Italia a evitat să provoace URSS în această problemă. În tratativele cu Averescu această problemă iniţial nu figura, ea apărând spontan. Schimbul de note Mussolini-Averescu trebuia să liniştească, în acest sens, Uniunea Sovietică. Manzoni i-a declarat lui M. Litvinov că nota sovietică a provocat nedumerire în Italia, B. Mussolini întrebându-se dacă acest lucru nu înseamnă schimbarea politicii sovietelor faţă de Italia. M. Litvinov a răspuns că protocolul din 28 octombrie 1920, a fost semnat de patru puteri, când URSS nu avea relaţii normale cu nici una dintre ele. Din punct de vedere internaţional, protocolul basarabean era, în viziunea sa, un act nelegitim posibil doar în condiţiile existenţei unor relaţii ostile. Luând însă în considerare caracterul relaţiilor sovieto-italiene, a spus diplomatul sovietic, URSS aştepta ca partea italiană să respingă ratificarea protocolului. Diplomaţia de la Moscova era tentată să creadă că, din moment ce B. Mussolini a declarat într-un document oficial că îşi rezervă dreptul ratificării convenţiei pentru momentul oportun, era clară existenţa unui angajament secret al acestuia faţă de România.
În mediile politice şi diplomatice româneşti, pactul de amiciţie cu Italia a fost socotit calitativ inferior faţă de tratatul semnat cu Franţa. Faţa nevăzută, însă, a acordului dintre B. Mussolini şi A. Averescu viza problema Basarabiei. Tratativele privind tratatul româno-italian a fost un teren prielnic pentru tatonarea poziţiei Italiei în acest sens. La 7 martie 1927, Italia ratifica Convenţia din 28 octombrie 1920 privind alipirea Basarabiei la România. Aceasta confirma în parte existenţa unui acord secret dintre cei doi prim-miniştri privind ratificarea ulterioară a protocolului basarabean. Nu este însă mai puţin adevărat că asupra Italiei s-au făcut presiuni din partea Marii Britanii, Foreign Office-ul insistând, aşa cum rezultă din documentele externe, ca B. Mussolini să ratifice protocolul de la Paris.
În nota din 7 martie 1927 adresată guvernului sovietic, ministrul italian de Externe G. Grandi a declarat că guvernul italian nu a avut niciodată intenţia de a nu recunoaşte acţiunile reprezentanţilor săi, care au semnat la Paris tratatul din 28 octombrie 1920, nici să se eschiveze de la obligaţiile asumate prin acest tratat. Luând în considerare faptul că guvernul URSS şi-a manifestat în nenumărate rânduri reacţia negativă faţă de acest protocol, guvernul regal italian a găsit oportună amânarea ratificării, în speranţa că tratativele directe între Uniunea Sovietică şi România vor duce la soluţionarea favorabilă a problemei. Poziţia actuală a Italiei faţă de tratatul din 1920 nu poate dura la infinit de aceea guvernul italian a hotărât ratificarea tratatului în cauză.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
