Bătălia diplomatică pentru Basarabia (XIII) Complicații japoneze

Considerând acest gest al Italiei drept un act inamical față de URSS, comisarul sovietic pentru externe, Gr. Cicerin, dădea instrucțiuni clare privind canalizarea eforturilor asupra împiedicării ratificării convenției basarabene de către ultimul semnatar – Japonia.

Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu URSS, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate politice şi teritoriale.

În ceea ce priveşte Japonia însă, se contura tot mai mult o apropiere a acesteia de URSS, Contele Kato, noul prim-ministru al Japoniei, ordonând retragerea trupelor japoneze de pe insula Sahalin, prezenţa lor fiind un motiv de conflict cu Moscova. După cum relata reprezentantul sovietic Karahan, însărcinat să poarte tratativele sovieto-nipone din martie 1924, principiile pe care urma să se stabilească apropierea între cele două state erau: anularea tuturor vechilor tratate, cu excepţia celui de la Portsmund, anularea datoriilor pe care Uniunea Sovietică le avea către Japonia în schimbul concesiilor economice în Sahalin şi Siberia Orientală şi abţinerea de la propagandă şi activitate ostilă.

Pe fundalul acestor acțiuni urmează a fi înțelese acțiunile diplomației sovietice, dar ele trebuie judecate și în contextul general al politicii asiatice ale statului sovietic, cât și a intereselor particulare ale Japoniei, care din aceste considerente a judecat problema Basarabiei oportunist, pentru obținerea propriilor beneficii politice și economice.

Primul contact sovieto-nipon în această problemă era constatat în legătură cu semnarea Convenţiei privind principiile de colaborare între URSS şi Japonia din 20 ianuarie 1925, când avea loc un schimb de note între reprezentanţii celor două ţări. Ambasadorul sovietic L. Karahan a ţinut să arate că, „la 28 octombrie 1920, cinci state, inclusiv Japonia, au semnat la Paris un acord care recunoştea anexarea la România a teritoriului Basarabiei, care aparţinuse URSS”. Luând în considerare bunele relaţii stabilite între URSS şi Japonia, se arată în nota sovietică, guvernul de la Moscova crede că Japonia nu va ratifica acest acord, împotriva căruia guvernul sovietic şi-a anunţat protestul în repetate rânduri. În nota sa de răspuns, ambasadorul nipon Ioschizava a declarat că, atâta timp cât tratatul amintit nu va fi ratificat de toate puterile europene semnatare, Guvernul Japoniei nu intenţionează să-l ratifice, socotind că el vizează o problemă exclusiv europeană.

Odată însă ratificat de către Marea Britanie, Franța și de curând de Italia, poziția Japoniei s-a complicat. Conform tuturor normelor de drept internațional, statul asiatic era obligat ca semnatar al convenției să o ratifice, așa cum prevedeau angajamentele asumate la Conferința de la Paris. Expusă la puternice presiuni din partea Uniunii Sovietice şi ghidată de propriile interese, Japonia imperială însă a ezitat. Telegrama lui L. Karahan către ministrul sovietic la Tokyo confirmă existenţa insistenţelor diplomaţiei sovietice în vederea influenţării poziţiei Japoniei. În mesaj, se arată că întoarcerea Japoniei la problema ratificării protocolului basarabean era neaşteptată şi contravenea liniei de apropiere între cele două ţări. Guvernul sovietic găsea inadmisibil ca Japonia, care a semnat acest act când se afla în stare de război cu Rusia sovietică, să-l ratifice după stabilirea relaţiilor normale cu URSS. În continuare, diplomatul sovietic amintea că, în 1925, Joschizava l-a asigurat pe Karahan că problema Basarabiei nu interesează Japonia şi că ea nu se va amesteca în afacerile europene. Ratificarea protocolului de către Japonia va avea un efect greu de presupus în URSS, cu atât mai mult cu cât acum doar de Japonia depindea ,,legiferarea ocupării Basarabiei’’. În încheiere Karahan a ţinut să precizeze că dacă Italia era cointeresată în ratificarea protocolului, atunci Japonia nu are nici un interes cu România, iar ratificarea ar însemna că Japonia, sub influenţa Angliei, aderă la lupta pe care ultima o duce împotriva URSS.

În timpul discuţiei avute cu reprezentantul sovietic Dovgalevski, ministrul nipon de externe Dabuty a declarat că problema ratificării protocolului nu a fost pusă oficial. Ministrul japonez i-a comunicat lui Dovgalevski că la Tokyo a sosit trimisul român Vasiliu, care urma să aibă o întâlnire cu primul ministru Tanaca, pentru a cunoaşte poziţia japoneză în problema Basarabiei. Dabuty personal s-a pronunţat împotriva ratificării, dar a arătat că exista o presiune puternică asupra guvernului nipon din partea corpului diplomatic englez, francez şi italian.

În aceste condiţii, la 24 mai 1927, avea loc întâlnirea dintre Dovgalevski şi Tanaka la care s-a discutat tratatul de neagresiune sovieto-nipon şi problema Basarabiei. Diplomatul sovietic a declarat că URSS speră că guvernul nipon nu va dori înrăutăţirea relaţiilor cu Moscova şi nu va ratifica protocolul basarabean, cu atât mai mult cu cât Japonia nu era interesată în problema Basarabiei. Primul ministru nipon a arătat că este conştient că ratificarea protocolului ar fi un act neloial faţă de URSS, însă refuzul de a-l ratifica ar fi fost interpretat de statele cointeresate ca un act neloial faţă de ele după ce Japonia a semnat protocolul. În încheiere, Tanaka a declarat că guvernul nipon este într-o situaţie dificilă, însă a promis că va soluţiona această problemă reieşind din politica amicală a Japoniei faţă de URSS.

Angajată în lupta pentru hegemonia în Asia, Japonia a ezitat să provoace Uniunea Sovietică într-o problemă care nu viza interesele sale. În momentul când pregătea operaţiunile militare împotriva Chinei şi ieşirea din Societatea Naţiunilor, guvernul nipon a preferat un tratat de neagresiune cu URSS, decât ratificarea unui tratat care i-ar fi atras ostilitatea Kremlinului. Astfel, tratatul din 28 octombrie 1920 privind Basarabia, devenea unul din numeroasele carenţe generate de sistemul de pace de la Paris, care, în definitiv, nu şi-a găsit aplicarea, dar și unul din momentele rușinoase ale diplomației nipone în raport cu România.