O ogradă pustie şi un suflet părăsit
Am plecat în căutarea bătrânului, crezând că îl vom găsi alături de bucuria a măcar unui nepot sosit la el în timpul vacanţei de vară. Dar am găsit o ogradă pustie, o casă veche şi o linişte înspăimântătoare. Bătrânul era lângă pragul casei, aşezat pe un scaun improvizat dintr-o buturugă de copac, cu ochii înlăcrimaţi, respirând greu aerul fierbinte de vară toridă. Dar, când m-a văzut, a schiţat un zâmbet şi m-a îndemnat să discutăm pe îndelete la umbra unui nuc. În ochii lui puteai să citeşti multă durere. Privindu-l şi ascultându-l, am retrăit împreună o parte din evenimentele care au avut loc în viaţa lui.
S-a căsătorit cu Maria din dragoste, au dorit să aibă o familie mare şi fericită. Au crescut nouă copii, le-au oferit tot ce aveau mai bun, sădindu-şi în suflet speranţa că la bătrâneţe vor fi avea un sprijin din partea lor. În tinereţe, moş Ion a fost un lemnar iscusit, toţi sătenii veneau la el să le meşterească ba butoaie pentru vin, ba uşi sau ferestre. Mai târziu, devine şef de gospodărie la şcoala din sat, unde lumea îl respecta pentru entuziasmul său şi dăruirea de sine. La şcoală era cu adevărat fericit, pentru că îi avea alături şi pe copiii săi, cărora putea să le ofere sprijinul oricând aceştia aveau nevoie. Nu putea să-şi închipuie viaţa fără de şcoală, pentru că, de firea lui, era şi un fel de pedagog. În timpul liber, feciorii îl ajutau la muncile de câmp, pe lângă gospodărie, iar fiicele o susţineau pe mama la trebăluitul prin casă…
Copiii au crescut mari, şi-au întemeiat propriile familii şi, odată cu asta, au început să uite tot mai mult casa în care s-au născut. Unii dintre ei au trecut cu traiul în satele învecinate, alţii au plecat peste hotare pentru a putea să-şi întreţină familiile, iar ceilalţi, pur şi simplu, au uitat de cuibul părintesc. Nepoţii se iau cu viaţa lor şi nu au timp să-şi ajute bunicul în momentele cele mai grele pentru el. Din spusele bătrânului, aflu că are peste 20 de nepoţi, dar ei vin în ospeţie la el foarte rar, iar când vin – se comportă cu el foarte urât… Ion Marcu nu a crezut niciodată că va ajunge să trăiască de unul singur, într-o casă care cândva era plină de multe voci şi luminată de ochii copiilor săi.
,,După moartea soţiei, am rămas singur…”
Bătrânul mi-a povestit că, din anul 2003, după ce i-a murit soţia şi el a rămas disperat, copiii au început să-i treacă pragul casei tot mai rar. Totuşi, cel mai dureros lucru pentru el este faptul că, uneori, zile întregi nu mai are cu cine să schimbe o vorbă. Vecinul este singurul om care îi bate la poartă zilnic, îi aduce ceva de-ale gurii şi încearcă să-l mai liniştească pe bătrân. Vizitele rare ale nepoţilor, dar şi reproşurile acestora atunci când trebuie să-l ajute cu ceva l-au obosit pe bătrân. El, care şi-a închipuit cândva că va avea o bătrâneţe liniştită, înţelege acum că viaţa întoarce toate visele pe dos. În timpul discuţiei sub coroana nucului bătrân, moşul a recunoscut că un alt motiv care îl face să devină tot mai trist este râvna urmaşilor săi pentru a-i moşteni casa. Fruntea capului înălbit al familiei Marcu stă aplecată în nedumerirea pe care i-o provoacă urmaşii săi, cărora le-a dat şi sângele, şi sufletul său. „Sunt gata să las casa drept moştenire oricărui nepot care va avea grijă de mine în fiecare zi, dar nu să-mi vină numai o dată pe lună”, îmi mărturiseşte bătrânul care, se vede, este bolnav, are nevoie de îngrijiri zilnice şi de o alimentaţie mai bună. La sfârşitul discuţiei, mi-a spus: ,,Poate că sunt un bătrân morocănos, dar, oare, din toţi cei nouă copii ai mei şi vreo 20 de nepoţi, nimănui nu-i pasă de soarta mea? Oare am meritat eu un asemenea sfârşit de viaţă?”.
Ana Sârbu, stagiară la TIMPUL
