Când și cum au fost fabricați moldovenii antiromâni

Un aport considerabil în acest sens l-au adus poeții acelor ani. Pentru ca „arta” lor să fie accesibilă „norodului truditor” poeții au introdus în circuit următoarele cuvinte: selsovet – sovietul sătesc; raicom – comitetul raional; zvenevoi – şef de echipă (în colhoz); voczal – gara; bolniţa – spital; otread – detaşament; pehotă – infanterie; listovca – foie volantă; zalpul (Aurorei) – salvă; şahtior – miner; predsedatel – preşedinte; ţeh – secţie, atelier; nagrada – decoraţie, medalie ș.a.

Cea mai elogiată figură era cea a lui Stalin. Basarabenii, „ocupați de boierii și capitaliștii români”, îl așteptau pe „Stalin, salvatorul”: „Dar şi-n robia neagră, pe sub biciuri crude,/ Nădejdea niciodată-n viaţă n-am pierdut,/ Că am ştiut că Stalin în Kremlin ne-aude, /Şi că din chin ne-a scoate am ştiut”. Când Moscova „lupta pe viaţă şi pe moarte/ În cel mai aspru clocot de război/ De-acolo Stalin însămna pe hartă/ Un drum de slobozire şi-nspre noi. Și mare jale a mai fost când Stalin a murit, plângeau nu numai bătrânii, dar și copiii: „În zîua ceea şi-au udat bucvarul/ Cu lacrimi milioane de copii/ Şi nu credeau, nu pricepeau şcolarii,/ Cum oare Stalin a putut muri”!

Și iată că acești copii, care, la moartea lui Stalin, au udat cu lacrimi „bucvarul”, azi oameni bătrâni, vor înapoi, în fosta URSS, numită azi Uniunea Vamală… Azi, acești bătrâni se adresează cu aceleași lozinci, ca în anii ”50 ai secolului trecut: „Surori şi fraţi,/ Aţi fost argaţi,/ Bătuţi fără de milă/ De cei boieri români./ Voi n-aţi văzut lumină,/ Trăind ca nişte câini”! Ei visează la „prietenia dintre popoare”: „Şi atuncea, când Budjacul nostru/ S-a pârlit de săceta cei mare,―/ Pâine ne-a trimis Dnepropetrovskul, Harcovul ― sămânţă şi tractoare”. „Prietenia popoarelor” se cimenta din copilărie, prin învățarea limbii ruse. Iată o poezie emblematică din anii „50, „Prietenie” se numește: „Peste drum de casa noastră/ Locuieşte o fetiţă,/ Cu o panglică albastră,/ Împletită în cosiţă./ Asta-i Tania Ivanova…/ Ea din Moscova-i venită,/ Şi trăieşte în Moldova/ Cu mămica ei iubită.

Firește, „mămica iubită” nu știa românește, nu știa nici Tanea, fapt care genera anumite incomodități în comunicare cu colegii de joacă:
„Eu îi strig:«Dă mingea-ncoace!»/ Ea-mi răspunde: «Ponimaiu…»,/ Dar de fapt se cam preface,/ Încă nu ne ştie graiul”. Iată în aceste clipe
dramatice se dezvăluie firea moldoveanului: „Eu când văd că ea greşeşte,/ Mă gândesc c-ar fi mai bine/ Să vorbesc cu ea ruseşte…,/ Dar
greşesc… şi mi-i ruşine”. Și poetul găsește soluția: „… Şi-amândoi, prieteneşte,/ Stăm cu cărţile în faţă:/ Eu― o-nvăţ moldoveneşte,/ Ea―
ruseşte mă învaţă”.

S-a întâmplat însă ceea ce s-a întâmplat: noi am învățat rusește, iar Tania Ivanova așa și n-a mai învățat moldovenește și azi, femeie
bătrână, când i te adresezi în română, îți răspunde: „Ne ponimaiu. Govori po-celoveceski”…

P.S. Iubirea față de Rusia și ura față de români deveniseră atât de puternice și generalizate încât pătrunseseră și în „poeziile
norodnice”. Iată una, „culeasă și prelucrată” de V. Galiț. Se numește „M-oi duce în Ţara Rusască”: „Frunzişoară poamă,/ Nu mă bate, mamă./ Eu ţi-am spus şi-ţi spun,/ Că nu mă cunun/ Cu un căpcăun,/ Cu un găinar,/ C-un român jandar,/ C-a venit la noi,/ Ca un tălhăroi”. După mai
multe „argumente” de acest gen „fata din norod” îi zice mamei: „Mamă, nu mă da,/ Că m-oi supăra/ Şi te-oi blestema./ Şi m-oi duce, duce/ În ţara vecină,/ În ţara rusască,/ Să nu mă găsască./ Și ruşii ne-or elibera/ Din robia românească,/ Boierească – tălhărească”.

Iată cum ideologia Rusiei, cel mai „strategic partener” și „prieten” al nostru, a făcut din moldoveni o „națîii diosăghită” cu o „limbî diosăghită” care-i urăște pe români și vrea în Uniunea Vamală (asiatică)…