Titlurile – Te la do io la Moldova (Îţi explic eu ce-i asta Moldova, Pescara, 2008) şi Un anno in Moldova. Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline (Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline, Chişinău, 2011) – anunţă predispoziţia spre jovialitate a autorului care a ales să cartografieze „o limbă de pământ strivită între România şi Ucraina”, situată la marginea Europei şi necunoscută de nimeni. După toate probabilităţile, relaţia sentimentală (de câţiva ani Baldassare convieţuieşte cu o moldoveancă) îi determină atitudinea şi spectrul descrierilor, nici pe departe amintind Basarabia barbară şi terifiantă a lui Geo Bogza. Simţindu-se oarecum un om al casei, legat prin rubedenie de acest ţinut, italianul creionează un tablou poetic familiar cu o ţară extraordinară a „dulcilor coline”, cu „populaţia sa, harnică şi cordială”. În plus, această parte a lumii interzisă, inaccesibilă, ascunsă până nu demult în spatele Cortinei de fier, promite jurnalistului noi teme de dezbatere şi valori alternative.
Baldassare anunţă o nouă sensibilitate şi o altă etapă de percepere de către străini a realităţii de aici. Contribuţia sa diferă de tradiţia textuală la această temă prin modul de abordare alimentat de discuţiile actuale referitoare la globalizare şi cooperare transfrontalieră, probând cunoştinţe în varii domenii ce au ca obiectiv de cercetare spaţiile de frontieră: limologie, border studies, imagologie, etnopsihologie etc. Având acest eşafodaj teoretic, Domnia sa are tot temeiul să creadă că aduce aici o politică civilizatoare, atunci când se expune cu îndrăzneală asupra celui mai bolnăvicios aspect: identitatea cetăţeanului din acest stat.
Potrivit italianului, condiţia istorică de a avea o topografie incertă cu frontiere permeabile mai ales pentru slavii care au găsit aici în toate timpurile o „punte de acces spre Europa continentală” a determinat mozaicul etnic şi cultural al R. Moldova. Evenimentele din secolul trecut au fost definitive pentru portretul etnografic al moldovenilor, căci noul stat rămâne încă, zice Baldassare, o mică parte din fosta „galaxie sovietică”, care s-a trezit „dintr-odată ruptă de la sânul mănos al Rusiei”, de a cărei materie primă rămâne total dependentă, astfel constrânsă să călătorească în noua lume capitalistă aidoma unui „vas de lut” alături de „alte vase, dar de fier”. Cu toate acestea, nu se poate spune despre RM că ar fi un „paradis interetnic”, căci reprezentanţii diferitelor etnii îşi duc existenţa încapsulaţi în propria lor lume. Mai ales ruşii trăiesc ca o lume în interiorul altei lumi, închişi într-o insularitate familiară: vorbesc ruseşte, mănâncă specialităţi ruseşti, îşi duc copiii la şcoala rusă. Fiind invitat la prânz de o familie de ruşi, Baldassare constată uimit că gazdele lui îşi percep apartamentul ca pe „o limbă din pământul rusesc sau ca pe o navă de război în mijlocul apelor inamice, după modelul ambasadei ruse din centrul Chişinăului”. Ruşii locuiesc şi muncesc în Moldova, dar se simt „de parcă s-ar afla în Novosibirsk. Trăiesc într-o realitate virtuală, se cred încă parte din fosta URSS. Sunt ca japonezii descoperiţi în anii ’60 în pădurile din Borneo care mai luptau încă împotriva SUA. Nimeni nu-i anunţase că războiul s-a terminat demult”. Semnificativă în acest sens este povestirea intitulată Coşmarul lui Boris, care descoperă complexele etnicilor ruşi instalaţi cu traiul în RM.
Promotor al unui nou discurs adaptat la contextul integrării europene şi, mai larg, al globalizării, Baldassare are o soluţie pentru restabilirea relaţiilor interetnice de aici. Potrivit lui, faptul că Moldova este o zonă de graniţă îi determină specificul multietnic şi multicultural. Argumentele nu întârzie să apară: fiind prinsă între rădăcinile sale româneşti şi trecutul sovietic, comunitatea de aici constituie un popor, dar nu şi o naţiune, din simplul motiv că aceasta „nu şi-ar fi dezvoltat o identitate naţională independentă de aceşti doi poli, rămânând implacabil o ţară de graniţă în cadrul altei graniţe. Este un loc al influenţelor străine, venite din toate părţile”. Autorul îl citează în acest sens pe George Friedman: „Există naţiuni fără stat, cum ar fi curzii. Moldova este un stat fără naţiune”. Concluzia italianului este că „atâta timp cât există această anomalie culturală şi etnică din care cauză populaţia nu se simte pe deplin moldavă, renunţând la o anacronică şi inutilă apartenenţă etnică, Moldova nu va fi o naţiune”. Întâmplător sau nu, numele de moldovean dat de european identităţii noastre liminare coincide cu cel din proiectul sovieticilor, actualizat de mai noii moldovenişti autohtoni.
Aliona Grati
