Să vă povestesc mai întâi despre surprizele agreabile pe care le-am trăit în oraşul de pe Nistru. Mai întâi de toate, Tiraspolul e, dacă ar fi să-l parafrazez pe Eugene Ionesco, un oraş ideal pentru plimbări. Una dintre marile plăceri pe care le poţi trăi în această urbe e s-o iei haihui pe străzile sale largi, cu mulţi copaci şi foarte curate. Sau să te plimbi prin parcurile sale îngrijite şi plane. Cu drept cuvânt, după Chişinău, e cel mai curat şi mai pitoresc oraş din R. Moldova, aşa cum e întins de-a lungul Nistrului. Plimbându-mă pe strada 25 octombrie, am încercat să-mi imaginez cum s-ar fi dezvoltat oraşul, dacă nu ar fi avut loc războiul de pe Nistru şi am conchis că, probabil, ar fi ajuns o aşezare înfloritoare. În fine, un alt lucru care m-a lăsat tablou în Tiraspol fu ospitalitatea gazdelor care ne-au invitat în oraşul lor pe mine şi pe colegii mei. Pentru că nu mă aşteptam să fie aşa de primitori, treaba asta m-a dat pur şi simplu pe spate. În loc de zâmbete acre şi priviri piezişe, amfitrionii noştri ne-au copleşit cu atenţia şi prietenia lor, întâmpinându-ne cu masa întinsă şi servindu-ne cu tot ce ne dorea inima. Eu mă aşteptam să găsesc o altfel de atmosferă, dacă nu neapărat ostilă, atunci cel puţin rece. Şi nimic din toate astea. Nici o căutătură galbenă, nici o voce morocănoasă, nici o gură pungită. În cele două zile cât am bântuit prin Tiraspol, gazdele noastre au fost foarte binevoitoare cu noi, au fost foarte curtenitoare şi gentile, au fost zâmbitoare şi comunicative. Fuseseră atât de agreabile că eu am rămas cu gura căscată.
Asta a fost partea frumoasă a lucrurilor. Partea urâtă e că, în cele două zile cât m-am plimbat prin oraş, doar în două locuri am auzit vorbă românească. Este adevărat că printre gazdele noastre erau şi câţiva moldoveni. Moldoveni din Tiraspol. Unul fiind şeful unei instituţii de cultură şi altul un simplu funcţionar. Cu cei doi, în tot acest răstimp, eu am vorbit doar în româneşte. Şi aici am observat o diferenţă între cei doi moldoveni. În timp ce moldoveanul care e şef îmi răspundea doar în rusă, funcţionarul îmi vorbea în română. Şi eu am înţeles de ce. Pentru că subalternii şefului erau cu ochii şi cu urechile pe el, urmărindu-i fiecare mişcare pe care o făcea.
La un moment dat, profitând de faptul că am rămas singuri, l-am întrebat pe moldoveanul ajuns şef care e nivelul de viaţă şi care sunt salariile la Tiraspol. Pe loc, acesta s-a schimbat la faţă şi a început să-mi pipăie buzunarele ca să se convingă că nu am reportofonul la mine şi că nu-l înregistrez. Abia după asta, mi-a zis că salariile sunt cam ca la Chişinău.
Ei bine, din Tiraspol am plecat cu amintiri foarte frumoase, dar şi cu un gust de cenuşă în gură. Cel puţin, la Chişinău poţi vorbi despre orice, fără să te temi că cel care te ascultă o să te toarne la securitate.
