Această vehemenţă este în mare măsură justificată, educaţia rămânând domeniul cu cel mai mare impact în societate, iar aceste intervenţii pot fi interpretate drept expresie a realei îngrijorării pentru destinul copiilor şi, în fond, pentru viitorul ţării. Ne întrebăm totuşi cum se explică acest activism civic anume acum, după schimbarea conducerii la ME şi de ce patrioţii de azi, care deplâng „moartea satelor” şi a şcolilor supuse optimizării, destinul bibliotecarelor şcolare şi a asociaţiilor de părinţi, nu şi-au manifestat patriotismul un pic mai devreme cu aceeaşi ardoare şi vehemenţă? De ce a devenit oportun anume acum să supună oprobriului public orice iniţiativă provenită de la minister, transformându-i pe colaboratorii de acolo în „duşmanii poporului”?
Într-un articol recent din TIMPUL, Arcadie Gherasim a diagnosticat cu maximă precizie tendinţele respective afirmând: „cineva doreşte să pornească pedagogii împotriva guvernării, părinţii împotriva pedagogilor şi să readucă starea şcolii naţionale la nivelul anilor nouăzeci…”. În absolută consonanţă cu această constatare, ne asumăm minima precizare că una dintre figurile cărora se pare a-i fi convenabilă această confruntare se camuflează în spatele unor „imposibile” apariţii săptămânale chiar la rubrica în care îşi exprimă nedumerirea consacratul jurnalist.
Trebuie să menţionăm că noi apreciem înalt cunoştinţele, experienţa şi capacitatea de dăruire a majorităţii profesorilor din republică şi, tocmai din acest motiv, am considerat corect a-i invita şi chiar ruga pe toţi să participe la dezbaterile publice referitor la unul dintre cele mai importante documente elaborate de minister – Curriculumul naţional. Cei mai mulţi dintre ei, cu bunăvoinţa, şi abnegaţia caracteristică, s-au implicat în aceste discuţii, în conformitate cu regulamentul şi procedura stabilită, fiind conştienţi de gradul sporit de responsabilitate pe care îl au în calitate de plămăditori de conştiinţe. O altă categorie însă, mult mai puţin numeroasă, au decis să stea în espectativă, să se eschiveze de la obligaţiile lor directe şi să-i atace pe cei ce-şi fac onest datoria. Redutabilul pedagog, semnatar al tabletelor din TIMPUL, a evitat să precizeze că, fiind angajat la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, instituţie subordonată direct Ministerului Educaţiei, era obligat, prin funcţia de şef de sector pe care o deţine, să aducă la cunoştinţa angajaţilor din subordine indicaţiile şi ordinele ME şi să se implice direct şi activ în dezbaterile publice iniţiate în cel mai transparent mod de minister şi institutul în care activează. Absent atunci şi acolo unde trebuia să fie, dumnealui a preferat să lanseze apeluri, „iniţiative cu adevărat importante” şi dezbateri paralele, uitând cu desăvârşire şi de funcţional, şi de „hotarul” despre care menţionează chiar Domnia Sa în unul dintre articole.
Împărtăşim şi noi îngrijorarea profundă a profesorului pentru soarta educaţiei, dar ne rezervăm dreptul la bănuiala că în spatele încrâncenării cu care sunt denigrate toate iniţiativele actualului ME s-ar putea ascunde o supărare personală, supărare umană şi explicabilă până la un anumit punct… acela care face diferenţa.
Desigur, departe de noi gândul că am fi vaca sacră căreia nu i se poate imputa nimic, iar curriculumul la română ar fi documentul perfect şi infailibil. Dimpotrivă, suntem receptivi la critică atunci când este netendenţioasă, argumentată şi constructivă. Or, tocmai din această cauză am anunţat dezbateri, am solicitat opinii şi propuneri. Am considerat că, în spiritul vechilor tradiţii, profesorii, cei care sunt fruncea, în această perioadă dificilă, când întreaga societate, inclusiv educaţia, trece printr-o mare cumpănă, se vor consolida şi vor lucra împreună, suflecându-şi mânecile pentru un scop comun şi nobil, până la urmă…
Tatiana Potâng,
viceministra Educaţiei
