Semnalul, fie el şi fragil, este acela că ea nu mai vrea să mai fie doar cobaiul istoriei, ci vrea să participe la propria istorie, la propria politică.
Oamenii nu vor să mai trăiască sub vremi făcute şi drese de diverşi actanţi politici care nu-i reprezintă. Revolta din zilele astea este un gest cu o semnificaţie profund politică. Care este mesajul acestei revolte pe care puterea se pare că nu îl înţelege? Mesajul acestei revolte este unul antisistem. Acest sistem politic care ne conduce de 20 de ani este negat. Această veşnică tranziţie spre nicăieri nu mai poate continua în această formulă.
Însă deodată a apărut problema violenţei. Toată lumea şi-a îndreptat ochii spre „ultraşi”, „huligani”, aceşti noi „terorişti”. Fireşte că a fost violenţă în stradă, însă ceea ce am văzut este un rezultat „soft” al unei violenţe mult mai mari şi mai puternice care vine dinspre putere. Violenţa şi haosul din stradă sunt rezultatul haosului şi violenţei practicate de putere de ani de zile.
Scriam recent (acum trei luni) despre cum se face un „cocktail Molotov”. Spuneam că ingredientele lui nu sunt sticla, benzina, fitilul şi focul, ci cu totul altceva face ca el să producă acel efect exploziv. De ce e nevoie? Nu trebuie decât să ai o putere care-şi ignoră şi dispreţuieşte cetăţenii, care-i umileşte cu zâmbetul pe buze recitindu-i o mantră a salvării şi care îşi face legi pentru a se proteja şi pentru a controla orice formă de revoltă sau protest. Când cuvintele şi acţiunile politice încep să nu mai aibă niciun efect real, când clasa politică se rupe total de doleanţele şi nevoile cetăţeanului şi când cetăţeanul înţelege că de fapt nimeni nu îl mai reprezintă, atunci „cocktailurile Molotov” încep să explodeze de la sine. Când scriam aceste rânduri nu credeam că această scânteie va fi atât de aproape.
Colega mea Victia Sticiu explica foarte bine cauzele acestor violenţe, fără a le justifica: „În primul rând, actele de violenţă sunt o consecinţă aproape indispensabilă a adunării maselor, dintr-o sută de oameni mereu se găseşte unul care să arunce cu o piatră – este pur şi simplu o observaţie sociologică. O turmă de oameni nemulţumiţi nu este o adunătură de manechine ce defilează la o paradă de modă şi punctum. Într-al doilea rând, această violenţă este cu atât mai predictibilă cu cât ea reprezintă răspunsul la violenţa structurală şi simbolică la care cetăţenii au fost supuşi de-a lungul ultimilor ani de guvernare, ca să nu spun chiar de-a lungul celor 20 de ani de „democraţie” (şi această ură împotriva întregului sistem, împotriva întregii clase politice a fost mirosită rapid de către opoziţie şi televiziunile care îi cântă în strună, ca dovadă că Antenele au schimbat rapid placa, renunţând la meniul antibăsescianist pentru unul antivandalism). Când puterea îşi depăşeşte atribuţiile şi îşi agresează propriii cetăţeni, ea nu se poate aştepta ca aceştia să o trateze cu mănuşi. Sau, altfel spus, violenţa protestatarilor este direct proporţională cu violenţa puterii – suntem ţara din Europa care a adoptat cele mai dure măsuri de austeritate, deci cum ne puteam aştepta la o furie călduţă, când grecii au dat foc băncilor şi au aruncat cu bombe pentru mult mai puţin? Când democraţia, moderaţia şi echilibrul sunt erodate şi compromise de putere, societatea nu face decât să practice un mimetism ce face uz de propriile-i mijloace specifice.”
Ce s-a întâmplat de fapt în societatea românească de s-a ajuns aici? Discutam zilele acestea cu antropologul Vintilă Mihăilescu care-mi explica simplu acest fenomen: dacă preferaţi jargonul nostru neaoş, a explodat mămăliga, demonstrând încă o dată intuiţia lui Mircea Vulcănescu: la români se poate atunci când nu se mai poate. În termeni mai puţin metaforici, pactul social s-a rupt. Puterea şi statul în ansamblul lor sunt delegitimate, şi nu o persoană, o lege sau alta: Ne luăm ţara înapoi! – scandau unii manifestanţi în vârstă. Iar alţii, mai tineri şi mai puţin optimişti, glumeau macabru: Opriţi istoria, mă dau jos la prima!
De acum, orice este posibil. Dar pentru putere un lucru este sigur: este începutul sfârşitului! Iar semnalul l-a dat, culmea, însuşi preşedintele Băsescu, retrăgând tiptil Legea sănătăţii, pentru care, cu câteva ore înainte, se declarase garant. Ceea ce se întâmplă zilele acestea pe străzile din România ar trebui să fie o lecţie şi pentru guvernanţii de la Chişinău: sunt nişte limite de care e bine să nu treci, deoarece se pot naşte efecte neaşteptate şi uneori chiar violente.
