Copilul din vestiar

Cică, unul din copiii vorbitori de limba rusă le-ar fi spus în vestiar că „rușii ne-au eliberat în 1940”, că „dacă nu erau rușii, eram pierduți”, iar „Dodon este cel mai bun președinte pentru noi”. Această gâlceavă asupra „memoriei istorice” a unor copii de 12-13 ani ascunde câteva lucruri curios de observat și naște mai multe întrebări. De unde la un copil crescut în alt mediu decât cel rusesc sau sovietic apare un asemenea discurs de legitimizare în raport cu ceilalți semeni? Care sunt sursele acestei educații – școala rusă pe care o frecventează? Familia din care descinde? Discuțiile pe care le are cu alți copii? Sau poate internetul? Ultimele două sunt mai puțin probabile, pentru că puștanii între ei sau pe internet caută alte lucruri. Dar n-aș dori nici să subestimez aceste două posibilități. Cu familia clar că nu putem face nimic. Ea întotdeauna a fost o lume aparte, un bazin de depozitare a unei „memorii istorice” alternative realității existente. Atât pentru noi, românii, care în perioadele țariste și sovietice am menținut vie trăirea și simțirea românească, cât și pentru vorbitorii de rusă, care după independența noastră cultivă un astfel de discurs ca a copilului din vestiar. Prin urmare, pornind de la dezbaterile copilărești dintr-o sală de sport putem deduce că cel puțin încă o generație ne așteaptă trageri de păr între Est și Vest, cu ideea că „rușii ne-au eliberat și ne-au făcut oameni”.

Asta desigur în condițiile în care școala, ca instituție centrală în modelarea culturii istorice și politice, nu-și schimbă vocația și menirea. Școala întotdeauna a condiționat și în mare parte a prefațat marile schimbări ale societăților în care s-a aflat. Modernizarea, prin care au trecut majoritatea națiunilor europene la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, însoțită de profundele schimbări social-economice și politice, a avut în avangardă setarea unui sistem de învățământ viabil și comprehensiv, care să cuprindă segmente largi ale populației. Accesul la școală a încetat a fi un privilegiu a celor puțini și bogați, iar societățile avansate, mai ales după Primul Război Mondial, care a adus o „invazie a maselor în istorie”, au inițiat schimbări ale sistemului educațional care să reflecte necesitatea modelării unor societăți trainice și capabile de discernământ istoric, politic și civic, mai ales în condițiile votului egal și universal.

Sistemul nostru de învățământ a cunoscut patru mari perioade de evoluție istorică, care în mare parte a modelat profilul identitar actual al R. Moldova. Loc al unor bătălii acerbe între românism și cultura imperială rusă/sovietică timp de peste două sute de ani, școala a reprezentat pilonul de rezistență a memoriilor istorice și colective divergente, care s-au conturat în acest răstimp. În absența înțelegerii acestor realități nu vom putea conștientiza de ce în cei peste douăzeci și cinci de ani de independență în şcoli se predă limba română, iar în Constituţie este stipulată ca limbă de stat „limba moldovenească”, iar copiii învăţă istoria românilor, dar în recensăminte continuăm să ne etalăm drept moldoveni, ceva distinct de români. Asta fără a mai lua în considerare reflecțiile copilului din vestiar.

Perioada dominației țariste (1812-1918) a fost una prioritară a învățământului urban, destinat în mare parte populației vorbitoare de limba rusă, care alcătuia cu predilecție populația orașelor. Atragerea populației vorbitoare de limba română a fost prin urmare un fenomen sporadic, iar acceptarea românilor în sistemul de învățământ, cât și ulterior în spațiul social, cultural sau politic, s-a făcut prin aculturație și rusificare. Românii din Basarabia au fost a doua cea mai analfabetă populație a provinciei, după țigani, doar 14 la sută dintre bărbați și 8 la sută dintre femei știind carte. Chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere „analfabetismul a salvat românismul”, păstrând tradițiile și limba română în mediul rural, lipsa de acces la școală pentru țăranii basarabeni a condus la pierderea luptei pentru dominație și a marginalizat populația românească majoritară din provincie și la superioritatea politică, urbană și culturală a celor veniți.

Perioada administrației românești (1918-1940) a încercat inversarea acestei situații, prin eforturile de românizare ale mediului rural și atragerea populației românești la orașe. Școala a jucat un rol fundamental în „ofensiva culturală” a statului român, iar cele „patru clase la români” sunt ceea ce în mare parte a permis menținerea liniei de rezistență a limbii și culturii românești în perioada sovietică și după aceasta. Considerată a fi cea mai de succes politică românească, opera de alfabetizare a populației basarabene s-a referit nu doar la românii majoritari, dar și la celelalte naționalități conlocuitoare, pentru care interbelicul românesc a fost o sursă nu doar de românizare, dar și de europenizare, prin accesul la istoria, limbile și literatura universală.

În perioada sovietică (1940/1941-1944/1991) școala era concepută a fi mijlocul principal de acţiune pentru a combate modurile de viaţă tradiţionale, românești, considerate arierate și dăunătoare de autorităţile sovietice pentru buna desfășurare a sovietizării, pe care „lupta cu analfabetismul” nu le putea eradica decât parţial, într-o școală în întregime clădită pe principii bolșevice, în care copiii urmau să fie educaţi pentru a deveni cetăţeni sovietici, fideli URSS și partidului comunist. Spre deosebire de țarism, regimul totalitar sovietic a pretins „integritatea sufletelor și a minții”, prin urmare școala a avut rolul „alfabetizării depline și totale”, dar care a avut ca revers profunda ideologizare a copiilor, de care cu regret nu putem scăpa nici acum. În cazul românilor din Basarabia lucrurile au fost și mai grave, pentru că aceștia au fost educați ca homo moldovanus, adică antiromâni sau cel puţin refractari la tot ce e românesc, convinși de faptul că sunt altceva decât români, puţin educați, vorbitori de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, predispuși spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătrunși de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică/rusă, mândri de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică sau cea rusă mai recent. Cam așa cum este capra de Dodon și alții care l-au votat.

Prin urmare, perioada independenței noastre a văzut școala confruntată cu câteva tendințe suprapuse și extrem de complicate. Pe de o parte, una din misiunile centrale ale sistemului școlar a fost demontarea habiturilor sovietice de îndoctrinare și ideologizare, pe de alta are rolul principal în revenirea noastră la reperele firești ale limbii, istoriei și culturii românești, iar toate acestea într-un context de globalizare, care a amestecat memoriile rivale și divergente, făcând coabitarea noastră dificilă. Toate acestea se întâmplă într-o epocă în care școala nu mai este instanța supremă de adevăr și dreptate, iar profesorul rămâne unica sursă credibilă și autoritate incontestabilă. Accesul nelimitat la informație, oferit de lumea virtuală a internetului, posibilitatea sporită de circulație și diversitatea posturilor de televiziune; educația (de multe ori diferențiată) din sânul familiei, care conturează deseori un discurs educațional alternativ, mai ales în sens istoric și lingvistic; influența nefastă a politicului moldovenesc, care speculează rivalitatea memoriilor istorice și educaționale, reprezintă o totalitate de factori perturbatori și provocatori pentru intențiile și misiunile școlii ca edificiu central în modelarea tinerei generații.

Menirea școlii și a pedagogului în contextul globalizării este mai provocator și mai responsabil ca niciodată din acest punct de vedere. Pentru că sub aspectul finalităților educaționale, civice și sociale, ambii actori sunt definitorii în conturarea viitoarelor repere de românizare și europenizare, iar școala nu ar trebui să se opună sau să lupte cumva împotriva efectelor globalizării, ci din contra să le condiționeze și să poată exploata beneficiile sale. Scopul principal în această bătălie pentru „minți și suflete” este dezvoltarea unei gândiri critice și analitice, deopotrivă clasică în exprimarea educației filosofice, literare, istorice sau fizice (absolut indispensabilă în condițiile atrofierii determinate de sedentarism și urbanizare), cât și postmodernistă prin formele de raportare la efectele invizibile ale globalizării. Copilul din vestiar și alții ca el trebuie să fie deschiși la minte și ancorați în ambele forme ale câmpului stilistic de formare, cum spunea Blaga. El trebuie să fie ca un Ianus cu două fețe, deopotrivă întors spre înțelegerea adecvată a spațiului în care s-a născut și locuiește, dar și spre lumea mare, spre civilizația occidentală de la care ne tragem și spre care tindem. Prin urmare, globalizarea, concurentă redutabilă și aparent devansatoare a realităților conturate de școală, urmează a fi cooptată și ajustată la nevoile și necesitățile sale, altfel școala și educația în general riscă să rămână în afara marilor procese pe care le generează, iar prin aceasta să-și compromită definitiv misiunea. Așa cum se pare că a făcut până acum.