Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă calvină şi multe din ele chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cânta versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare”, „În oraşul Vitleem”, „La nunta ce s-a întâmplat”, „Trei crai de la răsărit”.
Vicleimul
În noaptea Crăciunului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai Evului Mediu. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp partea profană, jocul păpuşilor. Într-o cutie purtată de doi băieţi este înfăţişată grădina lui Irod şi o parte din piaţa oraşului. Moş Ionică, îngrijitorul curţii, şi o paiaţă dau naştere la o serie de scene care satirizează întâmplări şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele domnitorilor ţării.
„Capra”
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi – începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, exista obiceiul ca flăcăii să umble cu „capra”. Ca şi în celelalte jocuri cu măşti, practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote şi mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc. Jocul „caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”.
