Cristian Tudor Popescue programul cotidian de gimnastică. După care ia prânzul, zâmbind subțire către lacheii cu epoleți aflați în celălalt capăt al mesei cât piscina: „Mă placi, nu mă placi, îndură Ukraina mea, și cine-o mai vrea-nu vrea”.
Se întâmplă des ca oamenii să mă facă să-i disprețuiesc, să-i detest, pot să detest chiar părți dintr-un popor. Dar să urăsc, e prima oară. L-aș suprima pe V. Putin, chiar dacă aș muri și eu odată cu el. Numai pentru N. Ceaușescu am nutrit un sentiment asemănător, dar nu era ură pură, voiam să nu mai existe, atât, m-aș fi aruncat în aer cu el, pierind în aceeași secundă. Pe Putin însă, aș vrea să-l văd, înainte să dispar și eu, dându-și nu sufletul, că n-are, dându-și ortul popii, popii Diavolului, Kirill al Rusiei. Patriarhul Ortodox care binecuvântează trimiterea măcelarilor islamiști fanatici din Cecenia și Siria asupra creștinilor.
În vreme ce părintele Francisc, după ce s-a dus în pelerinaj la ambasada Rusiei, ca să-i roage să înceteze, aproape că strigă acum, în Piața Sfântului Petru, cu firicelul lui de glas: „Opriți masacrul!”.
Știu bine că asta poate să nu însemne mare lucru, că alt monstru al Kremlinului, născut din Răul care stăpânește Rusia, îi va lua locul, dar trăiesc în aceste zile și momente în care rațiunea nu-mi mai e de folos.
Cristian Tudor Popescu
