La fel ca reformatorii ruşi, şi Leo Butnaru caută să injecteze textele din volumul Ruleta românească, apărut la editurile Prut Internaţional şi Rao în 2010, cu cuvinte noi, create sau inventate chiar de el însuşi. Parcă pentru a ilustra metoda verbocreatoare, unii scriitori studiaţi la şcoală nu sunt celebri, ci sunt ce-lepre, iar omul nu mai e un om cu o mare, ci un om cu m mare, adică e oM. Un personaj e pe cale să treacă din adolescenţă în adultescenţă, iar un alt personaj propune ca sintagma post-mortem să fie înlocuită cu post-viu. Din această cauză sau nu, dar personajele sale mai au, uneori, nişte trăiri balaureşti. Fireşte că lista cuvintelor inventate de scriitor e cu mult mai lungă şi nu ne propunem s-o epuizăm dintr-un foc, ceea ce am vrea, însă, să subliniem, e că autorul Ruletei româneşti face băi de limbă, aşa cum politicienii, bunăoară, fac băi de mulţime. Aceasta e şi bine, dar e şi rău, totodată. E bine, pentru că scriitorul, în felul acesta, insolitează limba (graţie acestei metode, uneori construieşte enunţuri neobişnuite, cum e ăla cu, „dacă Bucureştiul e un mic Paris, asta oare înseamnă automat că şi Parisul e un mare Bucureşti?”), dar e şi rău, fiindcă această capacitate a sa ieşită din comun de-a jongla cu cuvintele îl împinge alteori, aşa cum remarcase şi Mircea V. Ciobanu într-o cronică la această carte, „spre nişte digresiuni fără sfârşit” (ca în textul despre deşertul Sahara, pe care-l rebotează în plaja Sahara), din care nu tot timpul reuşeşte să se rupă la timp. Ajunşi aici, trebuie să spunem că, de fapt, Ruleta românească înmănunchează două cărţi: o carte de proză scurtă şi una de tablete şi eseuri postmoderne şi e mare păcat (regretul acesta îl are şi Mircea V. Ciobanu) că acestea nu au apărut în volume separate, iar dacă lucrul ăsta s-ar fi întâmplat, preferinţele mele s-ar fi îndreptat spre culegerea de proză scurtă, pentru că textele postmoderniste din Ruleta românească sunt pur şi simplu neizbutite. Şi sunt nereuşite pentru că autorul a încercat cu orice preţ să dea nişte texte complexe de talie europeană, adică nişte capodopere. În proza sa scurtă, însă, aceste ambiţii incomensurabile rămân în afara uşii şi povestirile sale au doar de câştigat. Spre deosebire de textele sale postmoderniste (care trădează un orgoliu uriaş), prozele sale scurte au un subiect simplu, aproape că banal şi tratează nişte slăbiciuni foarte omeneşti. În aceste proze, verbocreatorul Leo Butnaru are un curaj atât de mare încât se sperie chiar el însuşi de acest lucru şi se „autocenzurează”, după cum remarcă acelaşi Mircea V. Ciobanu. În povestirea Coroane de scrum, doi tipi agaţă o tipă şi aceasta îi invită în garsoniera sa. Parcă îngrozit de temeritatea de care a dat dovadă, autorul se grăbeşte să sfârşească povestirea imediat după ce cei trei pătrund în apartament. Rămâne însă cu un regret că l-a lăsat pe cititor pe palier (dacă nu s-ar fi oprit la jumătatea drumului, textul ar fi putut fi pur şi simplu un giuvaier) şi, de aia, reia tema triunghiului erotic în alte şi alte nuvelete, dintre care unele sunt foarte bune (bunăoară, proza Încă un capăt). Dacă ar fi să trag o linie, aş zice că cele mai slabe texte ale lui Leo Butnaru din Ruleta românească sunt cele care vor prin orice mijloace să rupă gura târgului, iar cele mai izbutite sunt cele în care prezenţa autorului aproape că nu se simte deloc.
