Istorie
Cum arăta Imperiul Otoman în vremurile de glorie? De unde obţinea venituri şi cum se întreţinea?
Societate şi Politică
Imperiul Otoman era o monarhie absolută. Sultanul din Casa de Osman se afla în fruntea ierarhiei sociale şi avea roluri politice, militare, juridice, sociale şi religioase, având o varietate de titluri. Răspundea doar în faţa lui Allah şi aplica Sharia-legea islamică. Avea titluri ca “Allah’ın yeryüzündeki gölgesi” (umbra lui Allah pe Pământ) şi “khalife-i ru-yi zemin”(Califul pe Pământ). Toate instituţiile se aflau sub autoritatea sa, şi fiecare lege era emisă de el printr-un decret numit “firman”. Era comandantul suprem al armatei şi autoritate supremă în stat. După cucerirea Constantinopolului, sultanul se considera succesorul şi continuatorul împăraţilor romani, de aceea se autointitula “Qayser”-Cezar de Rum şi împărat, precum şi califul islamului. La încoronare, succesorul primea sabia lui Osman. Puterile sale erau însă limitate în practică, căci deciziile politice depindeau de membrii dinastiei, de militari, aristocraţi şi clerici. Din secolul al XVII-lea, sultanatul a intrat într-o perioadă de declin, puterea fiind preluată de corpurile de ieniceri. În cadrul Haremului Imperial, femeile, în special mama sultanului, jucau roluri importante în politică. Nu există o regulă clară privind succesiunea la tron, de aceea, doar cel mai capabil fiu care putea să obţină loialitatea armatei ajungea pe tron, iar rivalii erau eliminaţi pentru a asigura supravieţuirea statului.
Statul Otoman a fost fondat de către primul Osman şi a fost unul dintre principatele turceşti care au generat extinderea selgiucizilor şi migrarea turcilor în vestul Anatoliei. Turcii otomani, după ce s-au stabilit în Anatolia, erau gata să-şi impună supremaţia asupra continentului otoman şi să clădească un imperiu guvernat de sultan.
Deşi Sultanul îşi împărţea puterea cu vizirul, acesta din urmă era sclav. Vizirul îşi putea pierde poziţia dacă se dovedea incompetent în îndeplinirea sarcinilor. Deseori, funcţia de vizir era acordat unei rude apropiate a sultanului.
“Divan-i Humayun” (Consiliul Imperial) era cabinetul otoman. Iniţial era o reuniune informală a miniştrilor de rang înalt cu rol consultativ, prezidat de sultan. Dar de la mijlocul secolului XV, Consiliul a devenit o compoziţie reglementată. Sultanul Mahomed al II-lea a abandonat rolul de a prezida consiliul în persoană, punându-l pe Marele Vizir, deşi succesorul său, Baiazid al II-lea prezida şedinţele consiliului în persoană. Iniţial, consiliul se întrunea la Edirne. Ulterior, în urma ocupării Constantinopolului, sediul Consiliului a fost mai întâi Palatul Vechi şi apoi Palatul Topkapi.
Marele Vizir era adjunctul sultanului şi şef al cabinetului, asumându-şi rolul de a asigura preşedinţia Consiliului, care cuprindea şi alţi viziri însărcinaţi cu roluri militare şi politice. Cei doi “kadi’askeri”erau judecători militari. “Defterdar-ii” erau responsabili cu finanţele. “Nisanci-ii “erau responsabili cu serviciile scribilor ai palatului. Din consiliu făceau parte “Kapudan Pasa” care era şeful marinei otomane. “Beylerbey” de Rumelia şi “Agha” al ienicerilor. Consiliul se reunea iniţial zilnic, ulterior timp de patru zile pe săptămâna din secolul al XVI-lea, în cea de-a doua curte a Palatului Topkapi. Acesta era asistat de un secretariat vast sub “Reis ül-Küttab” pentru elaborarea documentelor corespunzătoare şi păstrarea înregistrărilor. Consiliul a rămas principalul organ executiv al imperiului otoman până în secolul al XVII-lea după ce a pierdut puterea în favoarea Marelui Vizir. Din secolul XIX, cabinetul avea să fie reformat după stil occidental.
Iniţial, erau trei viziri care se ocupau de afaceri politice şi militare, având abilităţi şi de comandanţi. Numărul lor a crescut la şapte spre sfârşitul secolului al XVI-lea, ulterior la unsprezece în secolul al XVII-lea când titlul de vizir era deţinut de guvernatorul privinciilor de rang superior (“beylerbey”) care nu participa la consiliu. Vizirii cu dreptul de a participa la Consiliu erau denumiţi “ kubbe vezirlei “(vizirii de cupola).
“Kadi’askerii” erau judecători militari care erau responsabili pentru problemele juridice.
“Defterdar-ii” (trezorierii), iniţial fiind unul singur, numărul a crescut la patru în secolul al XVI-lea. Importanţa acestora a scăzut mult în timpul declinului economic.
“Nisanci” (cancelarul) era persoană care sigila documentele cu monograma sultanului pentru a le oficializa. Era şeful secretariatului aflat în continuă expansiune.
Au fost incluşi treptat şi alţi funcţionari suplimentari:“beylerbey” al Rumeliei, singurul guvernator provincial care avea un loc în Consiliu, “Kapudan Pasa”, comandantul marinei otomane (după 1535) şi “Agha”, căpetenia ienicerilor dacă deţinea rangul de vizir.
Clasificarea societăţii în secolele XV-XVI era următoare:
“Askeri/Beraya”-conducătorii care colectau taxele
•Clasa cărturarilor-clericii, cărturarii, profesorii, judecătorii, savanţii
•Clasa funcţionarilor-membrii Consiliului, secretarii, oficiali de rang înalt, funcţionarii
•Clasa militară-vizirul, comandanţii, şeful ienicerilor, guvernatorii
“Reaya”-cei care plăteau taxele:
•Agricultorii
•Sătenii
•Comercianţi
•Vasalii
Urcarea în ierarhie nu era interzisă, dar era limitată.Sclavia era legală în societatea otomană. Membrii clasei de sclavi erau numit “kul”. Gardienii haremului şi ienicerii erau cunoscuţi drept sclavi. Oficialii de rang înalt se bucurau de privilegiul de a cumpără şi elibera sclavii. Sultanul însuşi era servit de o mare echipa de sclavi. Sclavii erau crescuţi şi instruiţi în şcolile palatului ca Enderun. Mulţi erau învăţaţi să slujească, să cunoască şi să fie loiali pentru a deveni administratori şi oficiali de rang inferior. Băieţi creştini erau luaţi din Balcani şi Anatolia, convertiţi la Islam şi erau antrenaţi să devină ieniceri. Restul sclavilor erau puşi să îndeplinească sarcini domestice. Sclavele de origine siriană, cercheză sau nubiană erau folosite pentru sex. Cerchezele erau luate în sclavie de tătari şi vândute otomanilor la cele mai ridicate preţuri. Nubiencele erau vândute la cele mai mici preţuri. Băieţii “dhimmi” erau de asemena folosiţi ca sclavi sexuali, lucrând la băi sau cafenele. Deveneau “tellak” (maseuri), “koceks” (dansatori) sau “saqis” (serveau vin). Concubinele sultanului din harem erau de asemenea sclave cumpărate sau dăruite casei lui Osman de către principi, multe dintre ele fiind de origine caucaziană de religie creştină. Concubinele erau păzite de eunuci, alţi sclavi aduşi din Africa. Şeful eunucilor era mai puternic decât Marele Vizir. Haremul era condus de “Valide sultan” (sultana mama). Femeile puteau urca în ierarhia haremului pe baza unor merite şi urmând şcoală. Cele novice erau “Acemi”, urmând să devină însoţitoare şi ulterior, maestre (“Usta”), care intrau în atenţia sultanului, putând deveni concubine (“kass adalik”) în număr de patru, cele de rang înalt fiind “baskadin” şi putând să ofere sultanului un băiat.
“Enderun-i Hümayun Mektebi” (Şcoala de Palat) instruia prinţii din Casa lui Osman şi indivizii cu potenţial, recrutaţi din sistemul Devshirme, care aveau să servească în elita administrativă a imperiului. Sistemul de învăţământ era împărţit în două nivele: “Madrasa” pentru musulmani, care educa cărturari şi oficialii în conformitate cu tradiţia islamică, şi Şcoala Enderun, care era populată de tineri creştini.
La Palatul Topkapi erau studiate dreptul, lingvistica, religia, muzica, arta şi luptele. Palatul era împărţit în două arii:spaţiul privat (“Enderûn”) în care sultanul şi familia sa locuiau, şi spaţiul public (“Birun”) care era sediul central al administraţiei. Palatul exterior era condus de “divan”, păzit de eunuci albi, şi în acesta activau curierii, bucătării, arhitecţii, grădinarii, armurierii, fierarii şi gardienii. Chiar şi bucătăriile aveau ranguri.
Soldaţii, când se pensionau, deveneau “timar” şi primeau din partea sultanului o soţie din harem drept răsplată pentru serviciile sale. Timar semnifica şi loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. Un alt personaj important, având rol de invitat în divan, era “Marele Muftiu”, care avea acelaşi rang cu cel al Marelui Vizir, putând să-şi prezinte ideile privind disputele juridice şi religioase. Sultanul putea observa şedinţele divanului de la Poarta Fericirii, o fereastră a dreptăţii, ca şi cum acesta era prezent în viaţa tuturor funcţionarilor.
Armata otomană era compusă din timarioţi şi armata permanentă.
Dreptul
La islamici, dreptul islamic al popoarelor avea ca baza teoria unui stat universal. Pentru otomani, dreptul era considerat o regulă de viaţă în comun. Scopul otomanilor era formarea unui mare imperiu islamic condusă de “seri’at”(lege sau calea poruncită de Allah prin care oamenii puteau să se mântuiască) şi de un singur “imam” (suveran). Regulile trebuiau să ghideze şi să legitimeze relaţiile dintre suveranii musulmani şi indivizii, comunităţile sau statele non-musulmane. Nu era acordat statut de egalitate non-musulmanilor. Scopul otomanilor era lărgirea puterii otomane şi aplicarea ordinii sale juridice într-un spaţiu geografic tot mai larg.
“Al-Kuran” (Coranul), cartea sacră a musulmanilor, era principala sursă a dreptului islamic al popoarelor în care se găseau regulile care ghidau “Umma” (comunitatea musulmană). Orice interpretare contrară principilor enunţate în Coran era declarată “bid’a” (erezie).Otomanii puteau să meargă cu un exemplar al Coranului în “Casa Războiului”, dar numai sub protecţia unei armate puternice.
“Sunna”, ca un sistem de practici şi reguli ce nu erau din Coran, ci derivau din obiceiurile şi acţiunile Profetului, era o altă sursă a dreptului islamic pentru a compensa lipsurile din Coran. Otomanii au invocat Coranul şi Sunna ca surse principale în purtarea relaţiilor cu alte state, musulmane sau nemusulmane. Pentru încheierea păcii, respectarea legămintelor sau ruperea tratatelor, ” seyh ul-Islam-ii” (vizirii) apelau la Coran sau Sunna.
O altă sursă pentru otomani era “kanun” (legea civilă) care a existat şi în formă scrisă (“kanunname”) prin care era prezentată puterea sultanului de a emite legi, de a abroga sau întări obiceiurile, de a confirmă tratatele externe încheiate cu nemusulmanii. Kanun a împărţit societatea otomană:“askeri” ( scutiţi de impozite) alcătuită din oamenii cu sabie, oamenii cărţii, cărturarii şi “reaya” (turmă)-plătitorii de taxe.
“Adet-ul”(obicei) cuprindea norme juridice aplicate pe plan intern sau extern cu caracter oral, abrogate sau confirmate prin kanun şi “ahdname” (tratate). O serie de practici cutumiare au fost moştenite de otomani din lumea turcică. Ahdname era sursă juridică a instituirii raporturilor bilaterale noi între sultani şi principii creştini şi puteau fi confirmate ori abrogate normele învechite.
Au existat tentative de a contura reguli ale dreptului internaţional din secolul XVII. Otomanii respectau şi regulie doctrinelor preislamice şi ale dreptului cutumiar arab. Astfel, juriştii otomani legitimau patru surse fundamentale:Coranul, Sunna, “icma” şi “kryas” (surse legale cu caracter raţional). Fetva (sentinţa) era emisă de muftii, căpetenii religioase a comunităţilor musulmane care avea rolul de a oferi sfaturi în dispute privind respectarea cultului islamic.
Otomanii au preluat ritul hanefit în tradiţia islamică. Spre deosebire de selgiucizi care preferau pe hanbaliţii şi shafi’iţii, otomanii îi preferau pe hanefiţi. Deşi ambii erau sunniţi, otomanii au produs ruptură de selgiucizi. Şcoala hanefită , care era cea mai toleranţă şi flexibilă, considera că raţiunea, speculaţia juridică, libertatea cercetării surselor primare erau prioritare, şi oferea libertate largă ulema-lelor. Ibrahim al –Halebi şi seyh ul –Islam Ebussuud Efendi au jucat un rol fundamental în implantarea dreptului islamic al popoarelor din imperiul otoman. În timpul domniei sultanului Selim I, o nouă generaţie de discipoli, specialişti în seri’at, a fost formată. În secolul XVII, într-o perioadă de declin, otomanii au fost nevoiţi să adopte cutume specifice dreptului european al ginţilor în relaţiile cu statele europene, aşa cum au cedat în cazul tratatului de la Zsitvatorok din 1606, recunoscându-l pe suveranul habsburgic ca “cezar”. O serie de practici cutumiare au fost preluate şi aplicate din estul Marii Mediteranei în privinţa acordării privilegiilor comerciale, principiul medieval al personalităţii legilor, regimul aplicat moştenirii, regimul vamal. “Ahdname-lele “(capitulaţiile) au fost codificate, reguli cutumiare structurate fiind scrise în domeniul comerţului sau diplomaţiei.
Citiți în continuare pe historia.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
