Cazul Greciei este unul tipic, comparabil cu celebra „criză Baring", care a afectat Argentina la sfârşitul secolului XIX. Atunci ca şi acum, fluxuri mari de capital de la băncile internaţionale de afaceri curgeau către pieţele emergente, investitorii fiind convinşi că exploatarea uriaşelor rezerve de materii prime va aduce un mare profit timp de decenii întregi. Aici se adaugă şi faptul că Argentina introdusese standardul aur, ceea ce părea să dea o stabilitate extraordinară monedei sale naţionale, la fel cum introducerea euro a ajutat Grecia să obţină un rating de ţară deosebit de bun şi a îndemnat investitorii la un comportament lipsit de precauţie. În momentul în care creşterea economiei mondiale a încetinit iar preţurile la materii prime au scăzut, Argentina a ajuns rapid, în 1890, în incapacitate de plată. Criza argentiniană s-a răspândit în întreaga Americă Latină iar în 1893 a atins Africa de Sud, Australia şi SUA, aşa încât în anii ’90 ai secolului XIX, câteva zeci de ţări au ajuns în incapacitate de plată.
Modul cum au decurs în trecut falimentele naţionale indică şi direcţia pe care ar urma să o ia actuala criză financiară din Europa. Tipic în cazul incapacităţii de plată a unui stat este ca băncile creditoare sau fondurile de investiţii să renunţe la o parte din rambursarea datoriilor, în loc de a risca să rămână cu mâna goală. Raritatea iertării totale a datoriilor are de-a face cu faptul că un stat ajuns în incapacitate de plată nu poate rămâne niciodată fără nici un mijloc, deţinând pământuri şi clădiri, pe care le poate vinde. Dat fiind că şi creditorii ştiu asta, ei insistă pe o rambursare minimală a creditelor.
Revoluţia rusă din 1917 a fost una dintre cele mai mari catastrofe pentru investitorii occidentali, bolşevicii naţionalizând nu doar întreprinderile private ci abolind imediat şi datoriile externe. Dacă URSS ar fi fost un stat slab şi mic, probabil că ar fi fost imediat cucerit de puterile occidentale, la fel ca Egiptul, ajuns în 1870 în incapacitate de plată, moment în care Marea Britanie a trecut la controlul direct al finanţelor sale şi a ocupat mult râvnitul Canal de Suez. Chiar şi Imperiul Otoman a trebuit să permită puterilor occidentale, după falimentul naţional din 1876, să exercite o influenţă directă asupra politicii sale fiscale.
Istoria arată că falimentele naţionale nu trebuie să fie în mod necesar catastrofale, uneori având chiar efecte pozitive, permiţând de exemplu micşorarea poverii datoriilor şi întărind sprijinul politic intern pentru o reducere durabilă a cheltuielilor publice. Din acest motiv se găsesc mai totdeauna creditori care, după un faliment, să subscrie obligaţiuni în condiţii rezonabile. Nu doar Filip al II-lea al Spaniei ci şi Ludovic al XIV-lea, un alt falimentator celebru, au obţinut mereu bani, mai ales de la băncile protestante din Geneva. Din acest motiv, falimentele naţionale nu sunt comparabile cu cele de firmă. Firmele vin şi pleacă, însă statele rămân.
Remarcabil în istoria falimentelor naţionale ale ultimilor 2000 de ani nu este continuitatea dintre trecut şi prezent ci progresul obţinut cel puţin de ţările cele mai bogate privind rambursarea dobânzilor din datorii şi a datoriilor. Dacă până la începutul secolului XIX era ceva obişnuit ca Franţa, Spania sau statele germane să tot ajungă în incapacitate de plată, acest lucru abia dacă s-a mai întâmplat în ultimii 200 de ani. Chiar şi în „era catastrofelor", între 1914-1945, doar două ţări nu au dorit sau nu au putut să-şi plătească datoriile – Germania şi Austria.
Un motiv al acestui progres îl reprezintă evoluţia instituţională, introdusă de Marea Britanie deja la sfârşitul secolului XVII. Aşa-numita Glorious Revolution din 1688, care a făcut din parlament instanţa legislativă unică şi supremă, nu este altceva decât o revoluţie fiscal-politică. Dat fiind că parlamentarii erau, datorită poziţiei lor economice şi cei mai mari creditori ai ţării, aceştia au insistat pentru plata regulată a datoriilor, noul aranjament fiind atât de eficient încât statul britanic plătea datoriile în mod regulat chiar şi în războinicul secol XVIII, când datoria statului ajunsese la peste 200 la sută din PIB.
Istoria nu oferă răspuns dacă acest progres este de durată sau doar episodic. Este prematur însă să se vorbească despre o nouă eră a falimentelor naţionale.
(După „România Liberă”)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
