Schimbările climatice de acum 15000 de ani i-ar fi influenţat pe oameni să renunţe la modul de viaţă de vânător-culegător şi să se apuce de agricultură. Chiar dacă motivele răspândirii acesteia pe o arie atât de extinsă nu sunt foarte clare, certă este înflorirea unei civilizaţii agrare în zonă în jurul anului 10.000 a.Hr.
În istoria veche, Siria modernă, Libanul şi Israelul făceau parte dintr-o regiune pe care mesopotamienii o denumiseră Eber Nari, care apare şi în vechiul testament sau în rapoartele scribilor asirieni şi perşi. În legătură cu denumirea de Siria, există mai multe ipoteze: una dintre ele îl are în vizor pe Herodot, care utiliza termenul de Assyria pentru toată Mesopotamia, iar după căderea imperiului assyrian în 612 a.Hr., partea de vest a continuat să poarte această denumire până la instalarea imperiului seleucid când a devenit Siria. Pe de altă parte, numele ar putea fi de origine semitică, localnicii numiţi siryoni din cauza armurii cu zale (siryon) sau s-ar putea referi la muntele Hermon, Siryon în limba siddonă, care separa Eber Nari de Fenicia.
Aceste chestiuni însă probabil că îi erau străine lui Herodot, care a influenţat cel mai mult scrierile mai târziuu, aşa că probabil legătura cu Assyria pare cea mai plauzibilă (de la zeul akkadian Ashur). În 6000 a.Hr. existau cu siguranţă comunităţi în sudul Mesopotamiei, dar descoperirile recente de la Tell Brak, în nord, indică o posibilă dezvoltare umană în mai multe nuclee simultan.
Cele mai importante aşezări din Siria antică erau oraşele Mari şi Ebla, fondate în mileniile 5 respectiv 3 aHr., unde se folosea scrierea sumeriană şi se venerau zeităţi sumeriene. Ambele centru urbane au găzduit colecţii impresionante de tăbliţe cuneiforme, păstrate foarte bine în momentul descoperirii în secolul al XX-lea, care au imbunătăţit considerabil întelegerea vieţii cotidiene în regiune.
Centre culturale şi comerciale vitale la 2500 a.Hr., oraşele au fost cuccerite de Sargon cel Mare şi integrate în imperiul akkadian. Şi Mari şi Ebla au suferit distrugeri masive în timpul cuceririi akkadiene, nu se ştie însă sigur dacă în timpul lui Sargon sau nepotului său Naram Sin. Oricum, oraşele au înflorit din nou sub controlul amoriţilor şi deci după căderea imperiului akkadian. Siria era cunoscută la acea vreme drept ţara lui Amurru. Controlul amoriţilor asupra Siriei avea să fie pus mereu la încercare. Din pricina rutelor comerciale şi porturilor la Mediterana, zona siriană a fost râvnită de mai multe imperii succesive. Regatul Mittani (secolele XV-XIII a.Hr.) a capturat regiunea şi a ridicat oraşul Washukanni drept capitală.
Apoi a urmat cucerirea hittită în timpul regelui Suppiluliuma I (secolul al XIV-lea), care a impus regi hitiţi în regatul Mitanni. În tot acest context complicat se afla şi Egiptul, care închegase de mult relaţii comerciale cu Siria şi a dus mai multe bătălii cu hitiţii pentru controlul regiunii şi dobândirea accesului la porturi. La rândul său, Suppiluliuma ameninţa graniţele Egiptului. Niciuna dintre puteri nu a reuşit să se impună, dar după moartea regelui hittit şi a succesorului său Mursili al II-lea, ceilalţi regi nu s-au mai putut descurca la fel de bine. Faimoasa bătălie de la Kadesh din 1274 a.Hr. s-a terminat cu un rezultat indecis. Acest lucru l-a speculat cealaltă putere în ascensiune, Assyria. Regele Adad Nirari I îi alungase deja pe hitiţi din zona deţinută anterior de regatul Mitanni şi i-a învins decisiv în bătălia de la Nihriya din 1245 a.Hr. între timp amoriţii au încercat şi ei să profite de situaţie, câştigând şi pierzând teritorii până când al doilea imperiu asirian a cucerit şi stabilizat întreaga regiune.
Stabilitatea politică nu a durat însă mult, căci prin 1200 a.Hr. au avut loc invaziile popoarelor mării, iar regiunile mesopotamiene s-au transformat treptat odată cu noile populaţii dominatoare: în 1750 elamiţii au cucerit Ur, punând capăt culturii sumeriene. Haosul a continuat până ce imperiul neo-asirian condus de Adad Nirari al II-lea (secolul al X-lea a.Hr.) a reuşit să îşi impună supremaţia. Asirienii s-au extins nu numai în Levant ci chiar şi în Egipt.
După ce şi acest imperiu s-a stins în 612 a.Hr., Babilonul a preluat controlul regiunii, printre altele distrugând oraşul Mari. Partea vestică a Assyriei şi-a păstrat denumirea, iar ulterior numele va pierde vocala de început. Provincia şi-a păstrat numele şi în timpul imperiului persan, al celui macedonean, şi în cele din urmă roman. La vremea respectivă majoritari în Siria erau vorbitorii de aramaică, impusă de regele asirian Tiglat Pilaser al III-lea în locul akkadienei.
Stăpânită de imperiul ahemenid, în 332 a.Hr. a fost cucerită de Alexandru cel Mare. Imperiul elenistic a combinat culturile vestice şi estice, iar după moartea cuceritorului, partea din Siria corespunzătoare oarecum statului modern de azi a trecut sub seleucizii care au construit Apamea şi Doura Europos, în stil grecesc. Către zonă începuseră să se orienteze romanii dinspre nor şi nabateenii dinspre sud.
În 83 a.Hr., regele Tigranes al Armeniei a fost binevenit de populaţia siriană în calitate de eliberator şi a deţinut teritoriul până la intervenţiile lui Pompei care acucerit Antiohia şi a anexat Siria în 64. Toată încrengătura aceasta de popoare din zonă, amoriţi, aramaici, asirieni etc. a contribuit semnificativ la dezvoltarea tradiţiilor religioase şi istorice din Orientul Apropiat, tradiţii care la rândul lor vor influenţa multe fire narative întâlnite în biblie şi vor favoriza emergenţa creştinismului ca sinteză între iudaism şi credinţe mesopotamiene. De fapt, Siria joacă un rol important în istoria creştinismului timpuriu: apostolul Pavel s-a convertit pe drumul spre Damasc şi una din primele comunităţi de creştini s-a format la Antiohia.
sursa: historia.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
