Preşedintele Bush justifica menţinerea trupelor armate în Afganistan deoarece “după eliberarea de o dictatură primitivă…aveam obligaţia morală de a lăsa în spate ceva mai bun…un Afganistan democrat va fi o alternativă la viziunea extremiştilor”. Aceasta a fost la vremea respectivă justificarea eforturilor de democratizare a Afganistanului.
De ce, după 20 de ani de eforturi în această direcţie, talibanii s-au întors la putere, fără mari violenţe? Cu ce este diferit cazul Afganistanului faţă de Germania sau Japonia care au trecut la democraţie după al Doilea Război Mondial, cu implicarea aceluiaşi actor – SUA?
Stiinţa politică ne oferă răspunsul la această întrebare fundamentală. Se consideră în general că ocupaţiile militare au succes doar dacă integritatea teritoriului ocupat este ameninţată, la fel şi siguranţa celor care locuiesc pe teritoriul respectiv. Dacă nu există o ameninţare credibilă, o mişcare de rezistenţă apare mai devreme sau mai târziu.
Analiza cazurilor Germaniei şi Japoniei arată că a existat o congruenţă politică şi ideologică a populaţiei cu forţele de ocupaţie, aspect care a lipsit din Afganistan. Democratizarea nu este posibilă dacă nu există o înfrângere fără drept de apel a inamicului. În cazul Afganistanului, înfrângerea a fost doar relativă. Forţele armate de ocupaţie nu au distrus legăturile între paştuni şi militanţii radicali islamici. Prezenţa occidentală a generat scepticism, apoi o formă de rezistenţă politică, transformată în insurgenţă armată. Revenirea la putere a talibanilor a fost aşadar graduală, pe măsură ce majoritatea populaţiei a început să fie nemulţumită. Proiectul de transformare a ţării a fost foarte bine primit de elita urbană, educată în timpul regimului comunist al fostului preşedinte Najibullah. Majoritatea paştună a început să se teamă de talibani şi nu a fost atrasă de modelul unei ocupaţii străine. Talibanii au atras de partea lor această “majoritate tăcută” prin codificarea şi aplicarea strictă a unor practici tradiţionale, cum a fost cazul rolului femeilor în societate. Talibanii au început un război de gherilă împotriva guvernului corupt de la Kabul, fiind ajutaţi masiv de Pakistan. Partea rurală a Afganistanului a fost guvernată practic fără întrerupere de talibani care au creat administraţii paralale pentru a colecta impozitele locale, în detrimentul guvernului central.
A existat o lipsă de congruenţă din ce în ce mai mare între forţele de ocupaţie şi cei ocupaţi, din moment ce înfrângerea vechiului regim nu a fost totală precum în Germania sau Japonia – regimul taliban a plecat de la putere în 2001 fără prea multe victime în rândul civililor. Populaţia rurală nu a fost aproape deloc afectată de războiul talibanilor cu forţele armate occidentale.
Occidentalii nu au putut să acţioneze simultan pe două fronturi: să lupte cu o mişcare de gherilă şi să instituie un program de reforme, adaptat cutumelor din Afganistan. Acest aspect a dus la scăderea aşteptărilor: nu s-a încercat impunerea unui regim de separare între religie şi stat – s-a acceptat de exemplu denumirea oficială de Republica Islamică a Afganistanului.
Comunitatea internaţională nu s-a concentrat foarte mult pe reconstrucţia Afganistanului care a primit mai puţină asistenţă financiară per capita decât Bosnia sau Kosovo. Eforturile în direcţia democratizării s-au axat pe crearea şi menţinerea unui guvern puternic la Kabul care nu a reuşit să îşi impună autoritatea politică în teritoriu.
Au existat desigur reforme importante în direcţia democratizării Afganistanului dar a lipsit un cadru general în care aceste reforme să fie validate ca fiind necesare de majoritatea populaţiei. Marea majoritate a afganilor nu a privit însă aceste reforme ca fiind prioritare, atenţia lor fiind concentrată pe crearea unui climat de siguranţă şi a unei economii viabile.
Democratizarea Afganistanului a presupus alegeri libere, după o lungă perioadă în care acestea nu s-au mai organizat.
Alegerile prezidenţiale din 2014, câştigate de Ghani, au fost fraudate. Observatorii Uniunii Europene au afirmat de la bun început că există probe în favoarea fraudei. De abia în 2016 Comisia electorală a publicat rezultatele finale, după rezolvarea a numeroase contestaţii. În Parlamentul de la Kabul s-a discutat despre această fraudă timp de aproape 4 ani, fără niciun rezultat concret.
Drept rezultat, la următoarele alegeri prezidenţiale din septembrie 2019 s-au prezentat la urne doar 26% dintre alegători, cea mai redusă participare din 2001 până în prezent. Această neîncredere a fost rezultatul corupţiei în creştere, practicilor nedemocratice, lipsei de siguranţă a cetăţenilor şi menţinerii sărăciei. În Afganistan, la data revenirii la putere a talibanilor, 70 de persoane erau ucise zilnic în lupte tribale, iar 54% dintre afgani trăiau sub pragul sărăciei.
În 2016 a apărut în Afganistan o mişcare a societăţii civile care a organizat proteste împotriva corupţiei, generate de intenţia guvernului de a folosi arbitrar banii de la donatori internaţionali. Mişcarea respectivă nu a avut niciun efect, ceea ce a dus la accentuarea frustrării populaţiei faţă de o guvernare coruptă.
Steven Levitsky şi Daniel Ziblatt au argumentat într-o carte relativ recentă (How democracies die, 2018) că eşecul democraţiei începe la urne şi se manifestă prin scăderea participârii, mai degrabă decât odată cu apariţia unor mişcări violente de contestare. Democratizarea în Afganistan a fost compromisă de reprezentanţii Guvernului Naţional de Unitate şi de Preşedintele Ghani.
Există patru factori care favorizează tranziţia de la democraţie la un regim autoritar: slaba aderenţă la regulile democratice din partea autorităţilor; negarea legitimităţii adversarilor politici; toleranţă la violenţă; acceptul limitării drepturilor opozanţilor şi a media. Regimul aflat la putere în Afganistan a favorizat existenţa tuturor acestor factori, ceea ce explică revenirea la putere a talibanilor.
Cauzele eşecului democratizării în Afganistan au fost identificate ca fiind:
– Aplicarea strictă a perspectivei ONU asupra democratizării în zone post-conflict prin crearea de instituţii ale democraţiei liberale; s-a dovedit că succesul acestei perspective depinde foarte mult de context;
– Asistenţa pentru democratizare s-a produs simultan cu o prezenţă masivă militară; reconstrucţia post-conflict presupune existenţa pe teren a unui număr mai redus de militari;
– SUA a stabilit unilateral parametrii democratizării, fără o consultare prealabilă cu alte democraţii consolidate, datorită succesului intervenţiei sale militare. Din acest motiv, Constituţia Afganistanului a creat un regim prezidenţial, oferind preşedintelui mai multe puteri decât unui monarh. Acest regim nu putea funcţiona decât în prezenţa unei puteri judecătoreşti independente care să contracareze eventualele abuzuri de putere, ceea ce nu a fost cazul.
Sistemul electoral ales – votul unic transferabil – are multiple avantaje în democraţiile consolidate unde alegătorii au mai multă putere în a configura compoziţia Parlamentului dar în cazul Afganistanului a dus la un Parlament fragmentat şi la o opoziţie slabă. Puterea legislativă nu a controlat puterea executivă, ci dimpotrivă.
– Un număr important de radicali islamişti şi persoane care ar fi trebuit judecate pentru crime de război au intrat în Parlament. Nu a existat un proces al adepţilor regimului taliban, aşa cum s-a întâmplat în cazul tranziţiei de succes din Germania cu exponenţii regimului nazist, nici măcar sub forma comisiilor pentru reconciliere, precum în Africa de Sud post-apartheid.
– Bugetul Afganistanului a fost format în mare majoritate din donaţii externe. Doar guvernul şi preşedintele au fost autorizaţi să negocieze cu statele donatoare şi cu organizaţiile internaţionale. Nu s-a pus deloc problema implicării Parlamentului în acest proces. Dependenţa de finanţarea externă a dus la întărirea în exces a puterii executive.
– Aceste realităţi au fost cunoscute de câţiva ani şi s-a atras atenţia asupra faptului că eşecul democratizării îi va readuce pe talibani la putere.
Puterea centrală de la Kabul după 2001 nu a controlat niciodată teritoriul Afganistanului. Aşa – numiţii “lorzi ai războiului” care au luptat împotriva talibanilor şi au guvernat Afganistanul la începutul anilor 1990 s-au întors la putere şi au creat armate private pentru a-şi proteja comerţul ilegal cu opiu. Lakhdar Brahimi, trimisul special al ONU în Afganistan, a afirmat în repetate rânduri că situaţia nu este deloc diferită de cea creată prin venirea la putere în 1992 a mujahedinilor care a dus la instaurarea talibanilor în 1996.
Corupţia endemică din Afganistan nu a fost eradicată după 2001, dimpotrivă, a crescut. Pe măsură ce talibanii avansau şi cucereau noi provincii, preţul la negru al paşapoartelor a crescut exponenţial, cu implicarea unor funcţionari corupţi. Un fost diplomat afgan a descris foarte exact situaţia din Afganistan la revenirea talibanilor: “de la eliberarea certificatului de naştere până la eliberarea certificatului de deces trebuie să dai mită”. Pentru a căpăta un loc de muncă la conducerea poliţiei se ofereau în jur de 100.000 USD. Procurorii urmăreau oponenţii politici ai celor aflaţi la guvernare. Guvernatorii de provincii încheiau aranjamente cu talibanii, în principal pentru exploatarea producţiei de opiu. Cei din armată cereau fonduri de la donatorii occidentali pentru “soldaţi fantomă”, declaraţi doar pe hârtie, care de fapt nu existau.
Problema corupţiei nu a fost luată în serios în ceea ce priveşte eforturile de democratizare a Afganistanului. Forţelor armate, afectate de corupţie, le-a lipsit coeziunea necesară pentru a înfrunta talibanii. La fel s-a întâmplat şi în Vietnam: forţele armate afectate de corupţie pe scară largă au cedat rapid în faţa insurgenţilor comunişti. Eşecul democratizării în Afganistan are la bază mai mulţi factori, printre care cel mai puternic este toleranţa la corupţie ce a dus la răspândirea acesteia pe scară largă.
Prin urmare, revenirea la putere a talibanilor în Afganistan are la bază eşecul eforturilor de democratizare care au început în 2001. La data de 15 august 2021, Afganistan nu era un stat funcţional, cu un sistem democratic minimal care să asigure funcţionarea instituţiilor. Desigur, aceasta nu înseamnă că democratizarea a eşuat complet în Afganistan: s-au format elite democratice solide, nivelul de trai a crescut, accesul femeilor la viaţa publică s-a îmbunătăţit considerabil. Revenirea la putere a talibanilor a anulat însă toate aceste realizări. Ce va rămâne după aproape două decenii de eforturi susţinute din partea comunităţii internaţionale? Greu de apreciat în acest moment – totul va depinde de cât de susţinute şi eficiente vor fi presiunile asupra noului regim de la Kabul. Capacitatea de a influenţa evoluţia acestui regim în direcţia respectării drepturilor omului este însă extrem de limitată în prezent. Talibanii au declarat că regimul lor nu va fi bazat pe democraţie dar există prea puţine indicii în prezent pentru a ştii ce fel de regim va fi instituit în Afganistan.
