Tăcute sau netăcute, operele de mai sus au fost scrise de un singur om. Și nu pe parcursul unei vieți lungi și prodigioase, ci în doar NOUĂ ani. Însă spre marele regret al omului, care în acest an împlinește abia 47 de ani, cele 48 de cărți pe care le-a scos de sub tipar între anii 1995-2014, titlurile cărora le-am prezentat mai sus, nu i-au adus nicio faimă. Se pare că a încercat omul în fel și chip să devină cunoscut, în unii ani editându-și câte patru sau chiar șase volume, dar precum a fost la început un poet necunoscut, cam așa a și rămas. În consecință, nimic, domnule, nimic… Prea puțini, dacă există și din aceștia, îi cumpără operele, iar cei care se aleg din senin cu vreo cărțulie de-a lui în mână de obicei găsesc ocupații mai importante decât să o citească.

A fost tradus și în tătara crimeeană

Eu nu zic că omul scrie prost, ci pur și simplu descriu o situație, care totodată mă face să mă întreb: cum se face că un scriitor cu 48 de cărți bune nu este cunoscut nici în țara sa? Sunt aproape sigur că aceeași întrebare și-a pus-o cu tristețe și cel despre care povestesc. Iar căutând o explicație, el s-a gândit probabil că este un profet nerecunoscut de semenii săi și a hotărât să-și încerce norocul în lume. Zis și făcut. Nu se înțelege prin ce fel de miracol, într-o singură zi a lui februarie 2016 omului cu 48 de cărți i-au mai apărut 17 volume în 18 limbi ale lumii, la ale căror traducere ar fi lucrat 60 de specialiști din România, Rusia, Italia, Franța, Ungaria, Turcia, Slovacia, Brazilia, Spania, Serbia, Cehia, Letonia, Albania, Australia, Germania, Grecia și R. Moldova.

Cel puțin așa scrie el pe pagina sa de Wikipedia, unde notează și titlurile noilor apariții editoriale, după cum urmează: Cavalli della luce, Lyrical wonders (o antologie în limbile: greacă, albaneză, spaniolă, bulgară, găgăuză, sârbă, letonă, cehă, arabă, turcă, portugheză, tătară crimeeană și maghiară), Poem from the Opera of silence, Rückgabe der Ewigkeit, Le Diamant de la Bénédiction, Paroles Apprivoisées, The woman dancing, Der Mensch mit zwei Sonntagen, Le poème de jeudi, L’arte delle parole con l’aureola, Massime e Riflessioni, Principe della tristezza, Спрятанный сад, Interogația iubirii/L’interrogation de l’amour, Remède de ciel, Laufende Namen, Sourire de lys, Sözlere kar yağmıș.

Ar fi utilă o cerere la Guinness Book

Și astfel s-a trezit omul peste noapte cu 65 de cărți, adică de două ori mai multe decât au scris toată viața Grigore Vieru și Dumitru Matcovschi luați împreună. Din ce bani el a plătit munca traducătorilor și cheltuielile pentru tipar nu se cunoaște în aceeași măsură în care astăzi, peste jumătate de an de la minunata editare a celor 17 volume, nimeni nu știe despre ele. Chiar dacă apariția acestor scrieri nu a trezit interes și, respectiv, nu a fost mediatizată nici în presa națională, cred că singraful nostru ar putea pretinde barem la un locușor în Cartea Recordurilor Guinness. De bine de rău e mai plăcut să fii recordsmen, decât poet cu peste șaizeci de cărți, dintre care aproape douăzeci apărute într-o singură zi în optsprezece limbi, dar care nu se prea bucură de cititori.

Eu n-aș fi scris nimic despre acest om, dacă în acest an Guvernul Filip nu l-ar fi desemnat în calitate de laureat al Premiului Național pentru literatură. Iar acest lucru trezește serioase suspiciuni că la mijloc s-ar ascunde o altă chichiță. Dacă puțini oameni i-au citit cărțile, toată țara îl cunoaște ca blogger. Nu e un secret că a lucrat pentru Vlad Filat, iar după ce între ei s-au iscat neînțelegeri, el a început să-l facă cu ou și cu oțet pe fostul premier. Apropo, înainte de a veni Filat la guvernare, el avea doar 27 de cărți.

Ulterior, el a început să apere interesele lui Vlad Plahotniuc, fapt care se observă atât din textele sale de pe blog, cât și din sprijinul pe care i-l acordă ceilalți bloggeri care muncesc pentru același stăpân, precum și prin apariția sa în lista laureaților Premiului Național. O dovadă în plus că el a fost nominalizat din alte motive, decât cele literare, este și declarația ministrei Culturii Monica Babuc, care afirma că omul cu 65 de cărți a fost premiat, deoarece avea multe recomandări din partea foștilor laureați. De unde putem conchide că nici ministrul Culturii, membru al Comisiei delegate pentru acordarea premiului, nu-l cunoaște ca poet, dacă a făcut referință la părerile altor persoane, abținându-se să-și expună gratitudinea față de cărturarul cu 17 cărți apărute prin minune într-o singură zi.

De ce KGB-ul nu e vinovat de plagiat?

Pentru a nu fi acuzat că exagerez, sunt de acord să admit că Guvernul Filip, cu excepția Monicăi Babuc, care probabil a avut alte treburi neașteptate în acele zile, a rămas pur și simplu încântat de cele 65 de cărți, pe care le-a citit din scoarță în scoarță. Oricum, lucrurile au luat o altă întorsătură, după ce scriitorul Gheorghe Erizanu a demonstrat că omul cu 17 cărți tipărite într-o zi este plagiator. În anul 1988, în revista „Orizontul”, au apărut sub numele acestui om mai multe poezii copiate literă în literă din Doina Uricariu.

Pomenindu-se într-o situație de-a dreptul parșivă, recordsmenul cu 65 de cărți editate în 11 ani a spus că poeziile dnei Uricariu au apărut sub numele său fără ca el să știe, în timp ce făcea armata pe Insulele Sahalin. Chipurile, niște răuvoitori ar fi încercat să-i ponegrească imaginea de om al literelor, după ce el ar fi refuzat să colaboreze cu KGB-ul. Însă plagiatul era atât de evident, încât Comisia a fost nevoită să suspende decernarea Premiului Național pentru el „până la clarificarea situației”.

În realitate și această decizie a Comisiei este foarte ciudată, din simplul motiv că situația este destul de clară și nu necesită nicio clarificare. Și iată de ce:

1. Dacă omul ar fi deranjat regimul sovietic, serviciile secrete ar fi găsit mijloace mult mai efective pentru a-l pune la respect. Cu atât mai mult, cu cât în 1988 numele lui nu însemna chiar nimic în literatură pentru a fi ponosit într-un mod atât de infantil. Să fi ajuns KGB-ul la starea în care să denigreze imaginea unui scriitor inexistent?

2. Dacă plagiatul a fost lucrarea KGB-ului, acest lucru ar fi fost cu siguranță intens mediatizat în presa sovietică. Dar în cazul nostru totul a fost trecut sub tăcere, ca și cum KGB s-ar fi răzgândit. Cu ce scop temuta securitate sovietică ar fi putut să-și schimbe macazul în cazul unul soldat de pe Sahalin?

3. Inițial, omul cu 65 de cărți spunea că nu a citit-o până astăzi pe Doina Uricariu. Peste câteva zile, tot el afirma că, în 1991, aflând despre poeziile furate de la poeta de peste Prut, și-ar fi cerut scuze de la aceasta, printr-o scrisoare. Dar dacă el nu a citit nimic din Uricariu, de ce și pentru ce și-a cerut scuze?

4. Dacă el ar fi aflat în 1991 că KGB-ul a publicat sub numele său poeziile altui autor, putea să anunțe public despre această nelegiuire, croindu-și astfel o alură destul de luminoasă de victimă a regimului comunist, dacă nu chiar de erou. Însă el a tăcut. De ce?

5. Dacă îl credem că într-adevăr i-a adresat Doinei Uricariu o scrisoare, care nu se știe de ce nu a ajuns la destinație, el ar fi trebuit să trimită și a doua, și a treia, și a cincizecea scrisoare până când ar fi primit un răspuns. Ba mai mult, pentru a se simți cu inima împăcată, nu l-ar fi costat nimic să găsească numărul de telefon al doamnei Uricariu și să rezolve problema cât ai clipi din ochi. El nu a făcut-o. De ce?

Am un gând care nu are neapărat legătură cu omul care și-a scos în aceeași zi 17 volume în 18 limbi ale lumii. Cred că, indiferent dacă plagiezi sau nu, să scrii zeci de cărți necitite e ca și cum ai pregăti o masa boierească, la care ai invita tot orașul, dar nu te-ar onora cu prezența nimeni, pentru că mâncarea ta ți-ar plăcea numai ție. Mai mare-ți va fi necazul și disperarea să aduni pe urmă toate delicatesele în pungi de gunoi și să umpli cu ele un tomberon.