„În sfârşit, vom avea şi noi pentru ce să lucrăm”
Colegul îmi spune că, recent, a avut o discuţie cu un preşedinte de judecătorie raională despre faptul că, după lichidarea instanţelor economice, la judecătoriile raionale va trece şi competenţa de a judeca şi cauzele economice. Concluzia făcută de preşedinte a fost uluitoare: „în sfârşit, vom avea şi noi pentru ce să lucrăm!”… Ce să mai comentezi aici? Efectul „intervenţiei chirurgicale” eşuate se pare că ar fi fost cu totul altul decât cel aşteptat. Şi se pare că este necesară o stare de urgenţă în întreaga justiţie cu consecinţele respective, cu măsuri foarte eficiente.
În contextul celor menţionate mai sus, încerc să înţeleg cam ce s-ar schimba în activitatea organelor de drept – în special, a procuraturii -, dacă politicienii, în sfârşit (!) îi vor auzi şi vor modifica legislaţia în sensul acordării mult aşteptatului drept de a se autosesiza în cazuri de abuzuri, corupţie ş.a. Aţi observat şi dumneavoastră că organele de drept – mai ales acum, când se vorbeşte mai liber şi se aduc critici care par a fi şi auzite – adeseori încearcă să pună pe seama pretinsei lipse a dreptului de autosesizare problemele de eficienţă în activitate. O poziţie extrem de discutabilă, or, din experienţa proprie, ştiu că, atunci când organele de drept şi de control au un interes, nu le opreşte nimic – nici „lacuna” vizată din lege, nici limitarea numărului controalelor etc. Te „gruzesc” când şi cum vor. Temeiuri formale, mai ales pentru abuzuri, se găsesc întotdeauna, dacă se vrea. Dar, dacă le mai dai şi „carte blanche-ul” mult râvnit – autosesizarea -, oare nu va avea acelaşi efect (mult aşteptat) despre care m-am referit mai sus? Aceasta ar putea suna cam aşa – în sfârşit ne-au dezlegat mâinile, facem ce vrem şi când vrem. Cu alte ocazii vom vorbi la tema importanţei şi pericolului procedurilor, măsurilor de asigurare a acţiunii, de reprimare ş.a. care, în fond, pot avea în fapt efectul intimidării în scopuri departe de dreptate şi de lege. Dar să revenim la pretinsa autosesizare.
Cazul ce va urma se încadrează, parcă, la prima vedere, în condiţiile unui control bazat pe o sesizare, dar să vedem împreună dacă e aşa. Acord asistenţă juridică unui doctor traumatolog pentru copii cu experienţă de muncă de peste 25 de ani, care activează la unul dintre spitalele pentru copii din Chişinău. Conflictul era, aparent, unul de muncă. Un mic detaliu – de firea sa, clientul meu nu poate fi indiferent faţă de nedreptate şi abuzuri; din naivitate, probabil, el pretinde ca banii publici din asigurările medicale să fie folosiţi mai eficient; şi este de părere că multe cheltuieli pe care le face administraţia spitalului cu pricina sunt iraţionale, în situaţia în care el duce lipsă de instrumente elementare pentru a face o intervenţie chirurgicală. Şi aici, credeţi-mă, nu e vorba de aparate sofisticate şi costisitoare. A ridicat problema la adunările (conferinţele) de serviciu, a mai scris nişte petiţii în adresa autorităţilor publice, şi-a dat cu părerea cum ar fi mai bine în viziunea sa. Parcă avem asigurat dreptul la critică, la exprimare?!. Care a fost reacţia administraţiei? – mustrări pentru nimic, pentru parcarea maşinii unde este interzis prin ordin ş.a. Dar să revin la (auto)sesizarea procurorilor… Recent, aflăm că procurorul Ion Buliga de la Procuratura mun. Chişinău a declanşat o investigaţie amplă împotriva clientului meu doctor. În cadrul investigaţiei au fost invitaţi, pentru a da explicaţii, părinţii a zeci de copii trataţi de doctor în ultimii ani. Toţi erau întrebaţi dacă li s-a cerut sau dacă au dat benevol doctorului vizat bani pentru tratamentul copiilor. Spre onoarea clientului meu, nimeni n-a confirmat aceste „bănuieli” autosesizate. Mai mult, unii chiar s-au revoltat de o astfel de manieră de investigare, menţionând că relaţia cu doctorul, la general, e una intimă şi personală, dar şi că apreciază foarte înalt calităţile profesionale şi omeneşti ale clientului meu. Aflând despre această investigaţie serioasă, în contextul iniţierii unui proces legat de intimidare şi persecutare a unui angajat de către angajator, am solicitat informaţia oficială de la Procuratura Chişinău, despre temeiul investigaţiei şi rezultate. Ce credeţi?
După cum susţine Procuratura, cercetările ar fi fost efectuate la sesizarea directorului instituţiei medicale, dar care sesizare nu s-a păstrat. Şi, în general, în tot „dosarul” vizat, în afară de solicitarea mea ca avocat şi răspunsul la ea, nu e nimic mai mult. Să vezi şi să nu crezi. Dar cum a lucrat procurorul atâta timp cu atâţia părinţi, cu grămezi de fişiere medicale – circa 120 au fost ridicate de la arhiva spitalului? Bine, unde-i decizia procesuală – ordonanţa de nepornire a urmăririi penale? Pentru ce a primit salariu şi în care „interes general” a lucrat procurorul? Pentru ce noi plătim impozite? Pentru ca cineva să folosească instituţiile statului în interes personal pentru a se răfui cu subalternii?! De aici, o altă întrebare: de ce împuterniciri mai are nevoie procuratura ca să poată (sa aibă pentru ce) lucra?
Ion Păduraru, avocat,
ex-ministru al Justiţiei (1998-1999),
vicepreşedinte al Consiliului Baroului Avocaţilor din Moldova
