De ce Ucraina?

Ucraina: o istorie între Polonia şi Rusia

Istoria este întotdeauna ajutătoare în înţelegerea unor realităţi care aparent comportă dificultăţi de a fi sesizate, iar exerciţiul de reflecţie istorică şi aducerea efectelor „de l’histoire duree” asupra modernităţii uşurează şi mai mult situaţia. Opţiunea geopolitică actuală a Ucrainei şi tragerea ei de păr între Vest şi Est este o chestiune seculară în istoria zbuciumată a acestor pământuri de „okraină” (de aici şi una din etimologiile denumirii acestei ţări). Trecând peste istoria kieveană comună a celor trei popoare slave de răsărit – ruşii, ucrainenii şi beloruşii, care a cimentat diverse perspective de percepţie asupra identităţii ucrainene, de la comunitate cu cea a poporului rus, până la distinctivitate de acesta, perioada medievală a făcut pământurile ucrainene un măr al discordiei dintre o Polonie catolică, aflată în plină ascensiune a expansiunii sale după unirea cu Lituania, şi o Rusie în formare ca imperiu, care abia îşi trasa conturul politicilor sale europene.
Presiunea crescândă a şleahtei poloneze a făcut ca liberii cazaci ucraineni să prefere la 1654 unirea cu Rusia, care pentru ucraineni prezenta la acel moment un rău mai mic, iar Bogdan Hmelniţki să devină artizanul acestei uniuni realizate la Pereiaslav. Războiul ruso-polonez din 1654-1667, asemenea unui război actual dintre UE şu Federaţia Rusă, doar că purtat în alte dimensiuni, a dus la tratatul de la Andrusovo din 1667, care împărţea teritoriile ucrainene în două, vestul de la Nipru revenind Poloniei, iar estul Rusiei. Dezvoltând din acel moment trăsături diferite, Vestul fiind sub influenţa unor valori europene marcate de Renaşterea întârziată şi valenţele moralei catolice pe care le purta în sine statul polonez, iar Estul fiind înregimentat în rigorile unei autocraţii euroasiatice, pe care curând avea să o regrete, Ucraina avea să intre aproape în totalitate în cadrul Imperiului Rus după cele trei împărţiri ale Poloniei între 1792-1795. Oricum, şi în aceste circumstanţe, o parte din teritoriul actual al Ucrainei a intrat în cadrul Imperiului „luminat” Habsburgic, care a adus aici multiple manifestări ale civilizaţiei occidentale, creând o notă de distinctivitate faţă de istoria ucrainenilor aflaţi sub dominaţie rusă. 

Ucrainenii au fost într-o ipostază ambiguă în cadrul Imperiului Rus. Pe de o parte, autorităţile ţariste negau existenţa identităţii ucrainene, a limbii şi culturii, considerându-le parte a „lumii ruse”, dar pe de alta creşterea teritorială şi politică a Imperiului a fost legată nu doar de istoria poporului rus, ci de soarta istorică a slavilor de est în general, colonizarea spaţiilor imperiale în Est şi în Vest fiind un efort susţinut de colonizare est-slavă, al cărui nucleu l-au constituit ruşii şi ucrainenii. După cum arată istoricul rus P. Miliukov, centrul imperial nu împiedica colonizarea ucraineană, din contra o susţinea, deoarece nu făcea distincţie între ucraineni (maloroşi) şi ruşi (velicoroşi). Un rezultat al acestei colonizări a fost faptul că teritoriile locuite de ucraineni au crescut de două ori, iar teritoriul actual al Ucrainei este în mare parte rezultatul acestui proces. Mai mult decât atât, teritoriile ucrainene au fost în perioada ţaristă, la fel cum vom vedea şi în perioada sovietică, beneficiarele tresăririlor de modernitate şi industrializare care se strecurau în imperiul ţarilor, ceea ce a făcut ca Ucraina să dezvolte o integritate politică, economică şi culturală cu Rusia imperială.  

Primul Război Mondial, revoluţia rusă, intervenţia străină şi războiul civil din Rusia au prins Ucraina în diverse dispute dintre naţionaliştii ucraineni, care doreau independenţă, polonezii lui Pilsudski, care doreau întoarcerea pământurilor ucrainene în „Polonia Mare”, comisarii roşii, ce-şi doreau instalarea puterii sovietelor aici şi diferite mişcări anarhiste sau naţionaliste cu vederi regionale. Războiul sovieto-polonez din 1920-1921 s-a încheiat cu pacea de la Riga, care din nou împărţea Ucraina în două, între o Polonie ambiţioasă în refacerea unui statut de putere de odinioară şi Rusia sovietică, aflată în plin proces de export al revoluţiei mondiale.  

În perioada interbelică ucrainenii au fost prinşi între două proiecte de construcţie imperial/statale diferite. Cel polonez, deşi european, urmărea omogenitatea etnică, iar părerea polonezilor faţă de ucraineni până recent nu se deosebea cu mult de cea a ruşilor, aceştia nerecunoscând existenţa etniei ucrainene, considerând-o parte componentă a naţiunii poloneze. Chiar dacă aflaţi într-un spaţiu de civilizaţie europeană, care a condiţionat în mare parte afinitatea ucrainenilor pentru cultura occidentală, relaţiile dintre polonezi şi ucraineni au fost marcate de numeroase conflicte şi crize din cauza politicilor naţionaliste poloneze. În mare parte identitatea naţională ucraineană s-a conturat în opoziţie faţă de politicile de omogenizare a statului polonez, iar pactul Molotov-Ribbentrop, care a luat Ucraina de Vest Poloniei, este considerat şi acum unul criminal la Varşovia.  

Pe de altă parte, proiectul imperial sovietic a oferit ucrainenilor oportunitatea creării unei republici unionale cu aparenţe şi simboluri de stat, unde îşi puteau cultiva distinctivitatea etnică şi culturală, dar natura perversă a totalitarismului sovietic a lovit profund în esenţa acestei identităţi prin ideologizare şi sovietizare, în primul rând, dar şi prin totalitatea politicilor de exterminare a ucrainenilor prin foamete, represii şi deportări.  

La fel ca şi Republica Moldova, istoria coabitării ucrainenilor în actualele frontiere s-a produs începând cu anii 1939-1941, atunci când înţelegerea între URSS şi Germania a făcut posibilă anexarea Ucrainei de Vest poloneze la partea de est sovietică. Ca şi în cazul nostru cu regiunea transnistreană, suprapunerea acestor două lumi ucrainene diferite sub raport civilizaţional a fost posibilă doar datorită existenţei unei ideologii supranaţionale şi totalitare, controlată cu rigurozitate de Moscova, iar estul sovietic a prevalat asupra vestului „occidental”, exact cum „transnistrenii” sovietici au dominat asupra basarabenilor în cadrul RSSM, reducând la tăcere memoria colectivă anterioară a acestuia.
Dincolo de natura represivă a regimului totalitar sovietic, trebuie să recunoaştem că perioada sovietică este spectaculoasă pentru vecinii noştri, ucrainenii fiind o naţiune favorizată în cadrul URSS, cu acces direct al elitelor în conturarea şi modelarea politicilor sovietice. Proiectul stalinist de modernizare a transformat Ucraina Sovietică într-o putere industrială, iar colaborarea ucrainenilor cu ruşii în acele timpuri explică de ce primii au fost principalii beneficiari în termeni de extindere teritorială, preluând teritorii de la toţi vecinii – Polonia, România şi Cehoslovacia, iar în ultimă instanţă şi de la ruşi.  

Prin urmare, apariţia statului ucrainean modern este prin definiţie o chestiune de context internaţional: ruşii/sovieticii doreau să-i facă pe ucraineni ruşi, iar polonezii doreau ca ucrainenii lor să fie polonezi, în timp ce identitatea naţională a ucrainenilor moderni a fost formulată de cei, care definind Ucraina, au respins atât identitatea rusă, cât şi cea poloneză.

Contextul post-sovietic: din nou la covata spartă

De respins ucrainenii au respins aceste identităţi, dar de înfruntat moştenirea acestei pendulări între Vest şi Est a fost mai complicat. Un observator atent al realităţilor ucrainene postsovietice, istoricul M. von Hagen într-un articol cu un titlu sugestiv „Are Ucraina o istorie?”, constata că fluiditatea frontierelor, permeabilitatea culturii şi societatea multi-etnică statuată istoric, face istoria Ucrainei greu de împăcat actualmente. Repudierea totalitarismului sovietic a lipsit aparent Estul ucrainean de legitimitate istorică, iar independenţa statului ucrainean a fost construită pe valorile naţionalismului din Vest, axate în jurul recuperării limbi şi identităţii ucrainene autentice, modelată de obicei în contrast cu cea rusă. De fapt, respingând identităţile ruse şi poloneze, identitatea ucraineană a inhalat în fibra sa genetică trăsături ale ambelor, ceea ce a determinat în perioada postsovietică porniri fie spre Vest, fie spre Est. Cu alte cuvinte, un Iuşcenko sau Timoşenko proeuropean şi un Ianukovici prorus s-au întâlnit în istoria Ucrainei cam tot timpul, de la un Mazepa, care dorea aducerea Ucrainei în statul medieval polonez, la Bogdan Hmelniţki, care a dus-o în Rusia, de la Petliura şi Pilsudski care au tras Ucraina spre Vest (alias Polonia), la comisarii roşii Rakovski, Skrypnik sau Zatonski, care au băgat-o în vâltoarea roşie, de la Bandera, care a jucat cartea germană pentru obţinerea unei independenţe faţă de Rusia, la Nikita Hruşciov, care a jucat cartea sovietică pentru a împlini un deziderat naţionalist prin excelenţă, adică anexarea Basarabiei de Sud, Bucovinei de Nord sau Crimeei, şi a realizat „Ucraina Mare” în cadrul URSS.

În loc de concluzii

Printr-o ironie a poziţionării sale geopolitice, Ucraina este pusă actualmente în situaţia să facă o alegere nefirească, între două lumi pe care le are în sine, care îi definesc identitatea. Cu alte cuvinte, una din ele trebuie să moară. Şi probabil va muri cea estică. De ce? Pentru că ideea europeană a devenit după Vilnius ideea naţională a Ucrainei. Până la Vilnius am avut o Ucraină dezbinată asupra acestei opţiuni, estul rusofon fiind încă ancorat în realităţile lumii ruse de care a fost legat de secole. Greşeala lui Ianukovici constă în faptul că jucând cartea rusă pentru a câştiga puterea în 2010, a inversat vectorul spre Europa, ceea ce i-a atras o simpatie în vestul Ucrainei şi în Occident, în ciuda politicilor sale interne autocrate, şi a convins electoratul fidel din Est că integrarea europeană este ideea de viitor a ţării. Iar atunci când a venit momentul adevărului la Vilnius, Ianukovici a capotat, trădând atât susţinătorii săi din vestul Ucrainei şi partenerii occidentali, cât mai ales alegătorii din est, pe care i-a lăsat proşti prin această decizie. 

Preţul acestei schimbări deja nu contează, la fel ca şi argumentarea că Ucraina doar suspendă semnarea şi nu renunţă la relaţiile cu UE. Dubla trădare lipseşte actuala putere de morală şi legitimitate, dar dincolo de aceasta ideea europeană este scoasă din mâinile lui Ianukovici şi devine prin excelenţă un fief al opoziţiei. Mai mult decât atât, occidentalii moralişti au suportat cu greu acest regim cu iz rusesc, doar din raţionamentul de a vedea semnat la Vilnius un acord ce deschidea calea unor perspective europene clare pentru statul ucrainean. Stilul arogant de la Vilnius, care amintea limbajul de lemn al nomenclaturii sovietice de altădată, precum şi violenţele de pe Maidan vor inversa politicile şi percepţiile europenilor faţă de actuala guvernare. 

Dar dincolo de aceasta, înşelarea speranţei şi umilirea ucrainenilor, a trezit şi mai mult aversiunea faţă de Rusia, văzută ca direct responsabilă de această schimbare. Preferinţa pentru Occident pe acest fundal de marasm al actualei clase politice va tinde să devină una general ucraineană, iar cei care o vor contesta vor deveni marginali şi periferici în spectrul politic ucrainean. Cu alte cuvinte, aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei.