Dragoste, pacoste
Loverboy, filmul tânărului regizor român Cătălin Mitulescu, cel deja cu un Palme d’Or la activ – în 2004, pentru scurtmetrajul Trafic -, a făcut săli arhipline la proiecţiile de la Cannes. Cu toate acestea, are doar şanse minime să fie printre laureaţii ediţiei curente… Istoria transpusă pe ecran se localizează undeva lângă Constanţa, pe Dunăre, dar s-ar fi putut întâmpla şi pe Prut, şi pe Nistru. Un băiat frumuşel, Luca (George Piştereanu), 20 de ani, locuieşte într-un sătuc mizer, cu bunicul decrepit în cârcă, părinţii săi fiind plecaţi la muncă, aţi ghicit!, în Italia. Duce o viaţă aparent veselă, descurcându-se cum poate – pentru că place fetelor, le seduce uşor, le integrează unei reţele de servicii dubioase şi nu-şi prea bate capul de consecinţe. Însă toate până într-o bună zi – cunoscând-o pe Veli (Ada Condeescu), se îndrăgosteşte, o doreşte doar pentru el şi încearcă să-şi schimbe modul de viaţă. În final, Veli se sacrifică – de dragul lui, cum ar veni -, acceptând să se prostitueze pentru a face rost de banii ce i-ar permite lui să plece din ţară…
Isabelle Huppert vorbind româneşte
.jpg)
Tot lângă Constanţa debutează povestea din filmul Evei Ionesco My Little Princess, prezentat în programul paralel Săptămâna Criticii. Pe afiş, alături de Isabelle Huppert în rolul Mamei, apar Anamaria Vartolomei (Violeta) şi Georgeta Leahu (Bunica româncă). Scenariul a pornit de la o realitate provocatoare şi controversată: relaţia oarecum perversă a „Papesei” fotografiei erotice din anii ’70, Irina Ionesco, originară din România, cu fiica sa Eva, pe care o foloseşte pe post de model pentru fotografii indecente de la vârsta de patru ani. La doar 11 ani, Eva, denumită baby porno, apărea într-un pictorial Playboy goală, pe o plajă pustie. Scăpată de sub controlul mamei, Eva devine actriţă şi joacă roluri episodice în pelicule regizate de mari maeştri. Isabelle Huppert face un rol de toată frumuseţea, convingătoare în această mamă stranie, inconştientă şi răutăcioasă – „cu cât mai inconştientă, cu atât mai răutăcioasă”, după cum mi-a spus Eva. Fetiţa, Lolita în devenire, fascinată la început de lumea artei, de universul magic promis de mamă-sa care o exploatează, fotografiind-o cu picioarele desfăcute într-un acces de voyerism pedofil şi furându-i astfel copilăria, este interpretată profesionist de Anamaria Vartolomei, 12 ani, aleasă dintre cele 500 de pretendente ce s-au înfăţişat la casting…
Ultimul erou al cinemaului francez
Totuşi, un Palmier a apărut la orizont: Festivalul de la Cannes l-a omagiat generos pe ultimul erou al cinemaului francez, Jean-Paul Belmondo, consacrându-i un documentar, o serată şi decernându-i Palmierul de Aur, în aclamaţiile sălii pline ochi de cineaşti, critici şi jurnalişti, spectatori şi prieteni. Întâi şi-ntâi, la dorinţa omagiatului vădit emoţionat, pe scenă au urcat colegii săi de conservator, Jean Rochefort, Pierre Vernier şi Jean-Pierre Marielle, apoi membrii familiei, regizori şi actori. Distincţia l-a uns la inimă pe celebrul actor-cascador, precum a mărturisit înainte de proiecţia documentarului care ne-a amintit de filmele îndrăgite ce i-au făcut gloria, de la Au bout de soufle la Pierrot Le Fou, dar şi partiţiile din teatru.
Cucerind puterea, îşi pierde iubita…
Antrenantul film Cucerirea este ca un manual de tehnologii electorale şi Relaţii Publice. Deşi operă de ficţiune, filmul are la bază personaje politice reale ce apar sub propriile lor nume: Nicolas Sarkozy (cel din perioada 2002-2007, înainte de a fi ales preşedinte al Franţei), Cecilia Sarkozy, Dominique Villepin, Jacques Chirac. Sarkozy apare consecvent, dinamic, spiritual, foarte uman în manifestările sale neprofesionale, ca să zicem aşa. Fauna politică e prezentă în toată diversitatea sa, sunt descusute intrigile de curte, ipocrizia inerentă, şiretlicurile electorale… Actorul Denis Podalydès, societar al Comediei franceze, interpretul personajului central, afirmă: „Nu doar de Sarkozy este vorba, ci mai curând de un personaj complex precum Harpagon sau Hamlet”. Regizorul Xavier Durringer vine cu argumentele sale: „Nu este nici pe departe un documentar, ci o tentativă de retranscriere a unor fapte adevărate. Cinematograful transformă alchimic realitatea, o transfigurează, estetic. Am construit discursul pe două axe: cea teatrală, reprezentarea limbajului specific al politicii şi cea a filmului noir, căci am constatat că politicienii se asasinează reciproc mai curând cu fraze bine ţintite decât cu arme de foc”.
Ameninţarea planetei Melancholia
Regizorul danez Lars Von Trier s-a înscris în competiţie cu un film de-o picturalitate desăvârşită, Melancholia, potenţată de farmecul a două actriţe extraordinare – Kirsten Dunst şi Charlotte Gainsbourg. O parabolă despre Apocalipsa care poate sosi oricând, pentru fiecare – lumea noastră e mereu ameninţată, suntem cu toţii într-o barcă: sau ne salvăm împreună, sau ne vom duce cu toţii la fund, de nu ne dăm seama ce facem, în egoismul consumatorist şi iresponsabil. Planeta Melancolia ar putea fi soluţia preferabila. „Pentru mine, a declarat Lars Von Trier la conferinţa de presă, nu este chiar un film despre sfârşitul lumii, ci despre o stare de spirit: melancolia”. Vizionare plăcută, merită!
De la Cannes,
Larisa Turea, pentru TIMPUL
