Dacă e de căutat știrile negative, avem cu duiumul, însă cele bune sau măcar optimiste nu apar la întâmplare, trebuie să le cauți, uneori și la sute de kilometri distanță. Așa cum eu am mers până la Soroca într-o zi, ca odată ajunsă în cetate să îmi pot spune: am un subiect frumos.
Cred că nu e nevoie să redau istoricul cetății Soroca sau să explic planul arhitectural, cred că îl cunoașteți și cred că majoritatea a văzut cetatea. Oricum, pe mine m-a impresionat foarte mult. La primă vedere mi s-a părut mai mică decât bănuiam din fotografii, dar după ce am intrat mi s-a părut foarte mare și complexă. Turnurile cu încăperile lor, găurile de tun, beciurile, paraclisul recent amenajat, unde se află și icoana lui Ștefan cel Mare, toate au lăsat asupra mea o impresie puternică.
Bine că a fost parțial restaurată, dar oricum mai este mult de lucru acolo. Și e ciudat să vezi că (nu mă pot abține de la o scurtă critică) nu există destul interes pentru un vestigiu de talia ei. Dar având în vedere starea deplorabilă a bisericii din Căușeni, ar trebui să mă mir că s-a făcut măcar atât. Balustradele din fier forjat strică binișor din imaginea de ansamblu, iar fântânile se vede că nu sunt ferite de turiștii neglijenți, zidurile sunt pline de nume, inimioare, plusuri, de parcă intri în clădirea abandonată din spatele școlii.
Totuși e un monument de o frumusețe neașteptată. Și simți cât de mărunți sunt anii acolo, simți conectarea la un altfel de timp, o altfel de istorie (deosebită de cea a lui Dodon). Recomand tuturor să viziteze cetatea Soroca. Mai ales acum când sunt și lebedele pe Nistru. E – dacă îmi permiteți – o stare poetică să privești prin gurile de tun, vechi de secole, lebedele și apele calme ale râului.
Mulțumirea mea a fost dublată și de „pârcălabul” (ghidul) cetății, domnul Nicolae Bulat. De obicei ghizii au o voce obosită, redau în viteză o poveste învățată pe de rost, iar dacă mai adaugă și un element de legendă, chiar simți că devine ridicol. Cum se spunea la noi acasă, vorbesc ca o bandă stricată. Dar domnul Bulat mi-a povestit despre cetate ca și cum mi-ar fi împărtășit o taină, la care ceilalți nu au acces, fără nici un pic de blazare. Mi-a spus cu patos povestea cetății și bănuielile sale, pe baza propriilor cercetări, legate de întemeierea cetății. Mi-a împărtășit povestea unei familii de corbi ce trăiește acolo de șapte secole, și nu doar că nu mi s-a părut ridicolă, ci am căutat repede să fotografiez corbii.
Când am plecat de acolo, de-a dreptul încântată, nu am putut să nu mă gândesc ce mare lucru e ca omul să își facă meseria cu drag. Ce mare realizare e să faci zilnic un lucru cu aceeași dăruire ca prima dată. Dacă noi toți, și politicienii în primul rând, ne-am face treaba la fel de bine cum domnul Bulat povestește despre cetatea Soroca, lucrurile ar începe să se miște spre bine și în țara noastră.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
