(DOCUMENTAR) Vița-de-vie în epoca modernă

Legăturile economice dintre Principatele Române, în perioada secolelor XIV-XIX, au facilitat circulația soiurilor autohtone de viță-de-vie. Astfel, unele soiuri, trecând dintr-o provincie în alta, au dat rezultate superioare în noile condiții. Alte soiuri românești au trecut, cu timpul, în țările vecine. Legăturile economice cu țările vecine, pe de altă parte, au dus la pătrunderea în spațiul carpato-danubian a numeroase soiuri străine. Spre exemplu, în Dobrogea, au fost introduse numeroase soiuri în timpul dominației otomane, printre care: Afuz Ali, Ceauș alb, Ceauș roz, Razachie albă, Razachie roșie, Sultanină etc. În Transilvania și apoi în Banat au fost introduse soiuri aduse din Ungaria, precum: Furmint, Hárslevelű, Bakator, Ezerjo și altele, care s-au răspândit apoi în Moldova și Muntenia. Tot în această regiune, au apărut soiuri din fosta Iugoslavie: Slankamenka, cu sinonimul românesc Majarcă albă și soiul Creață de Banat, dar și soiuri din Bulgaria, ca de exemplu: Pamid, cunoscut sub numele de Roșioară, Dimiat, Mavrud, Gâmza etc.

Primele colecții ampelografice din perioada prefiloxerică au fost înființate la mijlocul secolului al XIX-lea, pentru a studia comparativ soiurile autohtone și pe cele străine, în vederea recomandării în cultură a celor mai valoroase. Ele au luat ființă în anii 1840, la Mirăslău, și în 1860, la Târnăveni, Alba Iulia și Gâmbaș-Aiud.

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, cultura viței-de-vie de pe meleagurile noastre s-a confruntat cu invazia filoxerei, o insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței-de-vie. Filoxera provine din America de Nord, iar după ce a fost adusă în Europa, a făcut daune considerabile plantațiilor de viță-de-vie, deoarece soiurile europene nu aveau imunitate la acest dăunător.

A fost identificată pentru prima dată pe teritoriul locuit de români, în anul 1875, la Teleseu, județul Orhei, în Basarabia, apoi în 1880, la Arad, în vestul țării și oficial la Chițorani, în județul Prahova, în podgoria Dealu Mare, în anul 1884. Filoxera s-a răspândit rapid, ducând la dispariția sortimentelor tradiționale de vii. Imediat după constatarea invaziei filoxerei în viile din Dealu Mare, guvernul a numit o comisie superioară filoxerică, în vederea protejării viilor sănătoase, iar la 1 aprilie 1885 s-a votat Legea pentru combaterea filoxerei. Potrivit acestei legi, s-a instituit o ”taxă filoxerică” de 4 lei anual la hectarul de vie, iar statul s-a angajat să distribuie gratuit vițele necesare pentru refacerea plantațiilor distruse.

La doar 3 ani după semnalarea filoxerei în Vechiul Regat, erau deja 6493 ha distruse, cea mai mare parte în podgoria Dealu Mare. Această suprafață s-a extins treptat și în podgoriile Buzăului, în centrul și sudul Moldovei, apoi și în celelalte regiuni viticole. Ca urmare a distrugerii viilor de către filoxeră, sortimentul de soiuri din podgoriile românești a suferit multe transformări.

Într-o primă etapă, reconstrucția viilor s-a realizat cu vițe altoite aduse din import, apoi cu vițe obținute în pepinierele autohtone, înființate începând cu anul 1885. Astfel, au fost aduse în România peste 150 de soiuri străine, dintre care multe nu erau adaptate la condițiile naturale din țara noastră. Astfel, s-a produs un amestec de soiuri care a dus la deprecierea calității vinurilor românești. Acestea și-au pierdut poziția pe care o ocupau pe piața Europei înainte de apariția filoxerei. Treptat, s-a trecut la refacerea viticulturii prin altoirea vițelor indigene, pe portaltoi americani.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în paralel cu înființarea pepinierelor, a plantațiilor de portaltoi, cu începerea campaniei de combatere a bolilor, a fost adusă în România o gamă largă de hibrizi direct producători; aceștia însă s-au dovedit a fi inferiori calitativ. S-au extins, însă, în dauna soiurilor nobile, din cauza ușurinței cu care se înmulțesc și a rezistenței la boli.

După confruntarea cu filoxera, viticultura românească a primit o nouă lovitură, generată de declanșarea Primului Război Mondial. Ea s-a refăcut abia în perioada interbelică. Atunci s-au delimitat regiunile viticole consacrate, s-a elaborat o listă a soiurilor admise la înmulțire și au fost derulate primele acțiuni împotriva hibrizilor direct producători.

După cel de-al Doilea Război Mondial, un rol important în dezvoltarea viticulturii autohtone a revenit stațiunilor de cercetări viticole din principalele podgorii ale țării, precum și unităților de învățământ superior cu profil horticol. Pe de o parte, au fost introduse soiuri valoroase din sortimentul mondial, iar pe de altă parte, au fost obținute soiuri noi de viță roditoare. Viticultura românească se afirmă, îndeosebi, prin soiurile autohtone renumite pe piața mondială, cum ar fi: Fetească neagră, Fetească albă, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească etc.

sursa: agerpres.ro