Lumea prezentă acolo, într-un număr destul de mare pentru proporțiile satului, era alcătuită în mare parte din cei care aveau legătură directă sau indirectă cu deportările, unii fiind propriu-zis victime, alții fiind victime colaterale, ca membri ai familiilor sau rude a celor 51 de persoane înscrise pe piatra monumentului. Pe parcursul ceremoniei de deschidere s-a apropiat de mine un omulean și s-a prezentat drept Ion Moraru, nepotul de pe mamă a lui Dumitru Crețu, deportat în anul 1941 și despre a cărui soartă nu s-a mai știut nimic după aceea. Nu s-a lăsat influențat de circumstanțele timpului și a ținut neapărat după 1991 să afle soarta bunicului său, oferindu-se să-mi prezinte dosarul acestuia, extras din arhivele KGB/NKVD.
Iar motivațiile acestor represii și deportări au fost diferite, uneori absurde și lipsite de orice fel de legitimitate sau legalitate.
Am deschis dosarul acestui țăran din satul Nemțeni, născut în anul 1898. Capetele de acuzare contra sa, care se desprind din decizia de condamnare, sunt legate de calitatea sa de membru al Partidului Țărănist între 1929-1930 și apoi membru al Frontului Renașterii Naționale între 1938-1940, considerate „contrarevoluționare”. Ambele false, pentru că potrivit fiicei sale Domnica Crețu/Moraru n-a făcut parte nici în unul din aceste partide. Era un țăran din țărani, a cărui existență cotidiană era ancorată într-o tradiție seculară legată de pământ și care-i ocupa toată viața. S-a căsătorit cu o fată din Cotul Morii, un sat vecin, care a avut o zestre mare, de vreo zece desetine de pământ, la care ulterior s-au mai adăugat vreo șase desetine. Din spusele fiicei, era atât de harnic și preocupat de ogor încât mânca din genunchi, nici n-avea timp să se așeze. Și așa de dimineață până seara, zi de zi, din primăvară până în iarnă. A avut trei copii, un băiat Constantin, și două fete, Ecaterina și Domnica. Pe băiat a vrut să-l ridice din condiția de țăran și l-a trimis să învețe la liceul pedagogic din Huși, dar după ce acesta a fost mutat la Iași nu l-a mai lăsat să se ducă acolo. În anul 1937 Costel s-a dus voluntar în marina română, servind la Constanța pe vasul „Regina Maria”, acolo unde și l-a prins războiul.
Din spusele Domnicăi Crețu, războiul i-a găsit pe ea și pe tata cu rândul la oi, undeva pe locurile unde acum este „monumentul cu tanc” de lângă Leușeni. Acolo a fost trezită într-o dimineață de discuția dintre tatăl ei și unul din ciobani, Dumitru Crețu privind spre cer și zicând că a început războiul. Au fugit împreună spre sat, dar la drum au fost opriți de o patrulă de grăniceri sovietici, care au cerut pașaportul. Omul a zis că este din Nemțeni și că n-are pașaport cu el. A fost reținut, iar fiica a fugit în sat după pașaport. La întoarcere a nimerit în toiul luptei de la Obileni, un sat vecin, unde se împușca din ambele părți. N-a mai ajuns cu pașaportul la tata, dar nici nu era nevoie, pentru că acesta revenise acasă noaptea, așa cum a făcut și fata după ce a dormit o noapte în Bujor, satul vecin. Când a revenit acasă n-a găsit pe nimeni în ogradă și s-a dus la mătușa Mărioara, unde tata săpase o tranșee și locuiau acolo. La fel ca mulți alți locuitori au dorit să se „evacueze”, dar n-au reușit și doreau s-o facă după ce se potoleau luptele.
Când s-au pornit spre Cățeleni au fost opriți la marginea satului de președintele Sovietului Sătesc, șeful bazei de producție și „doi evrei”, după cum relatează Domnica, atunci în vârstă de paisprezece ani. După un scurt schimb de replici, cu acuze de ce nu s-au evacuat la timp, Dumitru Crețu va fi arestat și dus la Cățeleni. Acolo a stat o săptămână, dar fără pază. A fost vizitat de familie și de Domnica, care-i ducea mâncare. Într-o zi când au venit să-l viziteze, l-au văzut îmbarcat într-o căruță cu boi, împreună cu alți oameni, și aceasta este ultima amintire despre el. Ulterior, familia n-a mai știut nimic de Dumitru Crețu, așa cum nu știe nici până astăzi.
Claritatea intervine însă din dosarul său de condamnare, care se află în două mape: dosarul nr. 2110 al KGB din RSS Moldovenească și dosarul nr. 5570 al NKVD din regiunea Irkutsk. Potrivit acestuia din urmă, procesul împotriva condamnatului Dumitru Crețu începe la 26 iulie 1941 și se încheie la 9 iunie 1942. Din dosar reiese, că omul, fără nicio explicație va fi îmbarcat la 26 iulie 1941 în tren și trimis direct în regiunea Irkutsk din Federația Rusă. Acolo deja NKVD-ul local a început ancheta în privința sa, căutând capete de acuzare împotrivă. Cu alte cuvinte, dacă tot a fost adus aici, trebuiau să-i inventeze o încriminare în baza căreia să-l condamne. NKVD-iștilor sovietici nu le-a trebuit prea multă imaginație, deoarece tiparele acestor acuzații erau deja stabilite și probabil au funcționat în cazul a mii de basarabeni deportați în acea perioadă.
Potrivit anchetei desfășurate pe parcursul anului 1942, care la trei iunie emitea un verdict de condamnare, Crețu ar fi fost membru al Partidului Țărănist din România în 1929-1930, apoi membru al Frontului Renașterii Naționale între 1938-1940, a luat parte la ședințele și alegerile în „parlamentul burghez al României”. În aceste ipostaze chipurile „inculpatul a susținut și întărit orânduirea burgheză în lupta contra mișcării revoluționare”. Fără probe, fără dovezi, care sunt lipse în dosar, doar în baza depoziției inculpatului, care a fost în ultimă instanță constrâns „benevol” să-și recunoască vina. Cum făceau organele de represie sovietică acest lucru deja îl știm.
Colegiul judiciar penal al instanței de judecată din regiunea Irkutsk, Federația Rusă, prin decizia din 20 noiembrie 1942 îl condamna pe Dumitru Crețu în baza articolului 54-4 al Codului Penal din RSS Ucraineană (RSSM nici măcar nu avea propriile legi, cetățenii săi fiind judecați după legislația ucraineană sovietică) la opt ani privațiune de libertate pentru crimă politică. Care a fost acea crimă politică așa și nu putem desprinde din dosar, dar mai departe despre soarta lui Dumitru nu mai știm nimic.
Tragedia familiei sale însă nu se oprește aici, deoarece fiul său Constantin, reîntors în satul Nemțeni în contextul războiului, va fi la rândul său arestat în anul 1945 și după un an și jumătate de detenție la închisoarea nr.1 din Chișinău, va fi condamnat la cinci ani de GULAG, sub acuzația că ar fi vrut să treacă frontiera cu URSS spre România. A lucrat la ocnă, unde va mai primi încă zece ani pentru faptul că l-a numit pe Stalin „măgar” și se va întoarce acasă abia după moartea lui Stalin.
După anul 1991, Constantin Crețu, împreună cu sora sa Domnica și nepotul său Ion Moraru, vor întreprinde mai multe demersuri pentru a afla soarta lui Dumitru Crețu și pentru obținerea reabilitării sale post-mortem. În cele din urmă, vor obține o decizie a Curții Supreme de Justiție din R. Moldova, care merită a fi prezentată și apreciată. Potrivit acestei hotărâri din 14 mai 1998, semnată de vicepreședintele Curții Valeriu Șterbeț și de judecătorii Mircea Iuga și Mihai Plămădeală, se lua în considerare ancheta Procuraturii Generale, care la 29 aprilie 1998 făcea un recurs în anulare în cazul lui Dumitru Crețu și decidea reabilitarea sa. Potrivit acestei hotărâri se constata că după 1918 D. Crețu n-a făcut parte din niciun partid și nu putea fi tras la răspundere conform articolului 54-4 al CP al RSSU, deoarece la acel moment nu locuia pe teritoriul URSS și nu era obligat să respecte legile sale. Mai mult decât atât, erau constatate încălcări flagrante ale legislației sovietice, care cerea prezența unui reprezentant al apărării și prezența unor dovezi de inculpare.
Cazul lui Dumitru Crețu ne duce cu gândul la două concluzii privitoare la problematica deportărilor și prezintă o pistă suplimentară pentru investigarea sa. În primul rând, constatăm că deși acesta și familia sa n-au fost afectați de valul deportărilor din 12-13 iunie 1941, mașina deportărilor nu s-a oprit în acea noapte fatidică, dar a continuat ridicările basarabenilor și după, inclusiv pe parcursul războiului, Dumitru Crețu fiind arestat la 3 iulie 1941. Motivul arestului său nu este clar, dar ce putem desprinde inedit este deportarea sa fără „motiv”, pentru ca apoi aceste capete de acuzare să fie inventate la locul deportării, în regiunea Irkutsk, unde procedura de condamnare a fost una sumară. Prin urmare, putem conchide că procesul deportărilor și represiilor a fost constant pe parcursul anilor 1940-1953, așa cum ne arată cazul mai multor deportați sau executați în perioada respectivă. Spre exemplu, Ion Rusu din Baccealia, Căușeni, cel mai vârstnic român din Kazahstan, pe care l-am găsit cu Expedițiile Memoriei în Jezkazgan, a fost arestat, judecat și condamnat chiar în timpul foametei din 1946-1947. Aceste cazuri ne fac să privim mai atent la diversitatea practicilor sovietice de exterminare a populației din Basarabia, teroarea fiind instrumentul cel mai adecvat şi mai eficient pentru formarea „poporului moldovenesc”. Regimul sovietic enunţa că „până la lichidarea elementelor străine de clasă, naţiunea moldovenească nu era consolidată din interior”, iar oameni ca Dumitru sau Constantin Crețu, la fel ca miile de basarabeni supuși represiilor, nu se încadrau în tiparele acestei „națiuni”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
