Cultură

Dumitru Matcovschi între firea locului şi viclenia istoriei

În percepţia imaginii plurale a „impostorilor”, „câinilor”, „pigmeilor” ori a „bezbojnicilor” se resimte o imperioasă nevoie de a suna alarma, stringenţa unui act de stigmatizare şi cauterizare publică a forţelor răului, conştiinţa unei misiuni sociale salvatoare. (…)Pluralul s-a bulversat. Eul poetului nu-şi mai găseşte locul firesc şi nu se recunoaşte într-un noi înstrăinat de esenţa sa primară, întemeietoare de neam. Scindarea se remarcă în distanţa pe care o ia el prin ironie acidă, sarcasm amar şi viziune tragică faţă de un plural deviant, un noi bastardizat, corupt, micşorat, împuţinat în substanţa sa identitară: „…a venit străinul, i-am ieşit cu plinul,/ mititei cu plinul;/ toţi şi fiecare/ am tăiat bogheta,/ pentru osanale,/ pentru „mnogo leta”;// (…) până hăt în vale,/ până unde-i podul,/ răsunau urale,/ chefuia norodul…// Niciodată Nistru,/ mărgioara, vadul,/ n-a fost mai sinistru/ şi mai blestematu:// oamenii minunea/ aşteptau de-avalma,/ una-i rugăciunea,/ una cu sudalma…// (…) vlăguiţi şi cópii,/ nu-i o întâmplare,/ am căzut ca snopii/ sub secerătoare” („Mititei cu plinul”). În această viziune, poporul se surpă într-o existenţă amorfă de gloată fără semne distinctive, orbecăind prin istorie fără ţintă şi fără ideal: „Nici un ideal./ Chipul Mântuitorului şters,/ ireal”. Faţă în faţă cu acest vid ontologic, poetul este tot mai singur şi tot mai nesigur pe sine, nesigur de menirea sa. Gloata nu are nevoie de poeţi, ea preferă să-şi bage prorocii „în bólniţă, în casa de nebuni”, de unde şi constatarea plină de tristeţe: „Vreme neroadă, vreme ratată./ Nu se mai scrie ca altădată”. „La vârsta solitudinii” condiţia sa existenţială de excepţie se confruntă tragic cu o condiţie istorică ingrată – „poetul ca un condamnat”. Deşi rezervele de robusteţe ţărănească îl ţin în picioare („sunt înfrânt, dar nu îngenuncheat”) şi adesea mai „scrâşneşte-n dinţi confesiuni, amare şi zgârcite, ca sudalme”, nota bacoviană este tot mai puternică.

Reproşindu-i, întemeiat, „ispita maniheică” şi „complexul lui Cain”, Theodor Codreanu observa, în contrapondere, la poetul „mărgioarei” de la Nistru un „nesaţiu de viaţă ce trece prin poeme”. Torturantul, „nesfârşitul vid” lăsat în urmă de „teroarea istoriei” i se strecoară cu perfidie în inimă, îl încrâncenează, îi stoarce puterile şi-l oboseşte, uneori până în pragul renunţării: „Ca pasărea cu-o singură aripă,/ de zbor, de nor, de dor am obosit”. Dar tot acest gol ontologic trezeşte în el, ca o replică specifică locului, ca o reacţie distinct basarabeană la schimbările capricioase ale destinului, un „sentiment românesc al fiinţei” (Noica) sui-generis. E un sentiment al infinitului vieţii manifestându-se constant într-o râvnită intimitate cu „verdele crud”. Este un „aproape” pe care toţi poeţii reprezentativi ai Basarabiei de azi l-au dorit cu o patimă ardentă. În faţa Providenţei, însă, ei l-au invocat cu o nesfârşită sfială, într-o psalmodiere de rugă a inimii transmisă de tradiţia filocaliilor, dar cunoscută în spaţiul dintre Prut şi Nistru, prin amara experienţă a marginii, ca o experienţă a fatalităţii care numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate fi îmblânzită. „Apără-ne, Doamne,/ verdele de ţară,/ apără-ne, Doamne,/ verdele de grai,/ verdele de cântec/ apără-ne iară,/ jalea moldoveană,/ gura cea de rai.// Apără-ne, Doamne,/ ţarina bătrână,/ verde să erupă/ mugur în livezi,/ verde frunza verde/ pururi să rămână,/ rugăciunea să ne fie/ verde crez”. Sau: „Scriu pe albă foaie/ albe rugăciuni:/ – Dă-ne, Doamne,-o ploaie,/ fă-ne, Doamne, buni”.  


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.