Are patru fraţi şi două surori. După absolvirea şcolii medii locale, a studiat la Colegiul de construcţii din Chişinău, apoi a fost înrolat în rândurile armatei sovietice, după care, la îndemnul fratelui mai mare, s-a angajat la Comisariatul de poliţie din Ialoveni. Vreo cinci ani a fost inspector de sector în satul Dănceni, apoi a trecut în serviciul de gardă operativă la comisariatul raional. În poliţie a activat 16 ani, dar situaţia precară din familie l-a făcut să plece la munci peste hotare, de unde a revenit peste patru ani şi s-a angajat la o firmă de construcţii din Chişinău. A participat la războiul de pe Nistru. S-a căsătorit în 1984, are o fiică, absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău. Soţia sa este din satul Ulmu, Ialoveni.

O întâmplare deosebită a făcut să-l avem în calitate de invitat al rubricii noastre.

CRONOS: Domnule Mavrodi, acum un an, dădusem pe internet de o fotografie în care i-am văzut pe Adrian Păunescu, Grigore Vieru şi Ion Aldea-Teodorovici discutând cu un ostaş pe poziţiile de luptă de la Coşniţa în timpul războiului din 1992. Din păcate, aceste personalităţi emblematice nu mai erau în viaţă şi noi am anunţat în ziar că ar fi bine să vă găsim. Cum aţi aflat că vă căutăm?

Dumitru Mavrodi: Foşti colegi de poliţie mi-au telefonat şi mi-au spus că TIMPUL a publicat o fotografie cu mine. Am luat ziarul şi am văzut că militarul din fotografie sunt eu, Dumitru Mavrodi. Îmi amintesc de sosirea la Coşniţa a celor trei mari personalităţi ale neamului nostru, dar nu ştiu cine m-a fotografiat şi imaginea am văzut-o pentru prima dată în publicaţia dumneavoastră.
Atunci, pe poziţiile noastre, Grigore Vieru, Adrian Păunescu şi interpretul Ion Aldea-Teodorovici au vorbit, au citit versuri, iar Ion a interpretat câteva dintre cântecele sale patriotice. Au trecut aproape 20 de ani. Din păcate, niciunul dintre acei mari artişti şi mari patrioţi nu mai este în viaţă…

CRONOS: Cât timp v-aţi aflat pe poziţiile de luptă în 1992?

D. M.: Nu am stat pe poziţii permanent, ne schimbau foarte des: după două săptămâni, veneau alţii în locul nostru, iar noi ne întorceam în comisariate, pentru a menţine ordinea publică. Era ceva important, deoarece, deseori, cazaci şi gardişti transnistreni pătrundeau pe drumuri dosite şi organizau diversiuni în localităţile din dreapta Nistrului. Făceau un fel de razii.
Pe platoul de luptă de la Coşniţa, noi eram schimbaţi de poliţiştii din Cimişlia, iar ei – de cei din Hânceşti. Dacă vă amintiţi, acolo a fost ucis comisarul de poliţie al raionului Hânceşti.

CRONOS: Degrabă, se vor împlini douăzeci de ani de când a început războiul de pe Nistru. Când aţi fost ridicat la apărarea independenţei R. Moldova?

D. M.: Dar noi nu am fost „ridicaţi”, am mers benevol în stânga Nistrului. Fratele meu, Vasile Mavrodi, angajat al Poliţiei Rutiere din Ialoveni, a făcut şi el un pas înainte atunci când am fost întrebaţi cine vrea să meargă la… apărarea ordinii publice dincolo de Nistru. Vasile a fost tot pe platoul Coşniţa, dar a luptat şi la Tighina, unde situaţia era mult mai gravă.
Totuşi, pentru prima dată am mers să ocrotim ordinea publică la Dubăsari. Era în toamna lui 1991. Ţin minte că se coceau nucile. Nu prea aveam ce mânca şi căutam nuci. Ne-au dus în Dubăsari doar cu bastoane de cauciuc. Când vedeam pe străzi camioane KAMAZ, acoperite cu foi blindate, iar înăuntru – zeci de gardişti înarmaţi, nu ne mai era a glumi… Apoi, separatiştii au început să asedieze Comisariatul de poliţie din Dubăsari. Atunci am pronunţat o frază pe care colegii mei mi-au amintit-o pe tot parcursul războiului: „Măi băieţi, dacă vom muri, să nu murim prosteşte”. Am spus-o pentru că unii dintre noi nu analizau la modul serios cele ce se întâmplau şi nu reacţionau respectiv, ci se dădeau în aventuri.

CRONOS: În timpul războiului aţi luptat numai pe platoul Coşniţa?

D. M.: Când a început războiul, în primele zile ale primăverii lui 1992, grupul nostru de poliţişti a mers la Holercani. Acolo am fost înarmaţi, apoi am trecut râul la Coşniţa, unde urma să apărăm statul-major dislocat pe teritoriul fabricii de conserve.
Dar am apărat şi poziţiile de pe podul de la Gura Bâcului, unde era mult mai periculos: la un capăt stăteam noi, la celălalt – gardiştii şi cazacii, în mijloc – blocuri de beton. Ziua mai era cum era, dar noaptea începea, cum spuneam noi, „dansul lebedelor”, iar de la comandament ni se spunea să fim paşnici, să nu reacţionăm… Când le abătea sau când luau un pahar de vin, gardiştii şi cazacii deschideau focul de sfârâiau scânteile din gloanţele săgetate pe asfalt sau în camioanele după care noi ne ascundeam. Nu reacţionam, căci eram acolo foarte puţini – vreo zece poliţişti şi câţiva tineri din trupele speciale, care aveau şi o maşină blindată. Ce puteam noi face împotriva lunetiştilor şi tancurilor? În timpul unui schimb de focuri, se apropiau două tancuri de pod şi am crezut că-i sfârşitul nostru. Dar ele ne-au îngrozit ca să poată lua cadavrul unui ostaş de-al lor, căzut cam pe la mijlocul podului. Am stabilit apoi legătură telefonică între poziţiile noastre şi ne străduiam să discutăm cu duşmanii, ca să nu ne ucidem fără niciun rost. Totuşi, ei aveau în spate Armata a 14-a şi puteau să ne împingă până la Prut…

CRONOS: Aveţi un caz deosebit din timpul războiului?

D. M.: La război totu-i deosebit… Odată, la Coşniţa, stăteam câţiva combatanţi pe un bloc de beton. Într-o clipă, auzim o sfârâitură prin aer spre noi. Poc! Şi vedem cum o rachetă Alazan cade şi rămâne îngropată în asfalt lângă noi. Îi rămăsese afară doar coada cu morişcă. Am îngheţat toţi locului şi aşteptam bubuitura. Dar Dumnezeu a avut grijă de noi: n-a explodat…

CRONOS: Ce aţi făcut după război?

D. M.: Am mai lucrat în poliţie, apoi nevoile familiei m-au făcut să plec la munci în Israel. Stă această naţiune pe o palmă de pământ nisipoasă, pietroasă, dar oamenii ei trăiesc bine, se respectă între ei, se sprijină unii pe alţii, nu ca noi. Dacă eram mai tânăr, rămâneam, îmi chemam şi familia… Acolo, toţi se bucură de viaţă şi au speranţe în ziua de mâine. E o lume civilizată, al cărei nivel nu cred să-l atingem vreodată…

CRONOS: De ce v-aţi întors?

D. M.: M-a întors dorul de casă, de fraţi, de surori. Dar revenit, iarăşi m-am convins: ca să rezişti în ţara asta a noastră e foarte greu. Bunăoară, cunosc foarte mulţi foşti combatanţi răniţi – fără mâini, fără picioare -, dar statul a uitat cu totul de ei. Părinţii noştri ne-au spus să facem tot posibilul ca să avem unde trăi, să nu admitem ca sărăcia să ne intre în casă, căci, pe urmă, n-o mai poţi scoate afară…

CRONOS: Dar cum aţi ajuns în Israel?

D. M.: Când la Ialoveni au deconectat încălzirea centralizată, trebuia să-mi instalez sistem de încălzire autonomă, căci în casă era frig, copilul – bolnav, pereţii – mucegăiţi. Mai aveam şi alte probleme financiare. De unde să iau bani? Am lăsat poliţia şi am plecat ilegal, prin pustiu, cu beduinii. Am riscat, căci, pe drum, oricine putea să te ucidă şi nimeni nu-ţi mai dădea de urmă. În pustiu, ziua eram ascunşi printr-un fel de peşteri, iar noaptea ieşeam şi continuam caravana pe ascuns. Când s-a arătat o lumină în depărtare, ni s-a spus că acolo trebuie să ajungem. Ne înţelegeam: dacă vedem că cineva se goneşte după noi, ne ascundem, ca apoi să ne întâlnim la acea lumină. Atunci când observă migranţi ilegali prin pustiu, egiptenii sau israelienii trimit repede elicoptere cu militari, care coboară pe scări de sfoară şi te prind ca pe şoareci.

Eram un grup mare de basarabeni, toţi nevoiaşi. Neghiobia e că există o reţea de basarabeni care îşi ademenesc conaţionalii în Israel, ca acolo tot ei să-i golească de bani. Te angajează, te plătesc ieftin, iar la urmă îţi cer bani pentru drum, pentru trai, pentru serviciile comunale, pentru altceva şi te alegi cu mai nimic. Eu am plătit doar pentru drum – 4,5 mii de dolari ca să fiu dus prin pustiu. Acolo, m-au lăsat şi a trebuit să-mi găsesc eu de lucru. Închipuiţi-vă: la început, când am lucrat la primul evreu, el mă trimitea să aduc, bunăoară, ciocanul, iar eu mă întorceam cu toporul; cerea furca, dar eu îi dădeam sapa. Muream de sete, dar nu ştiam cum să cer apă. Catastrofă! Evreii se uitau la mine cu ochi pătraţi: cum ai lucrat în poliţie, dacă nu cunoşti engleza?

Am învăţat ebraica repede şi, peste o jumătate de an, mă descurcam bine…

CRONOS: Vă mai amintiţi ce au vorbit Ion Aldea-Teodorovici, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu la întâlnirea cu combatanţii de pe platoul Coşniţa?

D. M.: Era o primăvară timpurie, 1992. Pentru prima dată ne aduseseră castraveţi şi ridiche din roadă nouă, crescută în seră. Nu ţin minte data, că noi ne schimbam acolo des. Dar ştiu că eram foarte obosiţi, după nopţi cu odihnă în culcuşuri de paie ude. Picuram în culcuşuri două-trei ore şi iarăşi mergeam la posturi, căci trebuia să păzim statul-major al platoului dislocat pe teritoriul fabricii de conserve – un punct strategic în acea regiune, pe care trupele separatiste voiau să pună mâna cu orice preţ. În acea zi, am fost anunţaţi că cei întorşi de pe poziţii vom avea o întâlnire cu Grigore Vieru, Adrian Păunescu şi Ion Aldea-Teodorovici. Ne-am bucurat, mai ales că atunci voluntarii dădeau zilnic la sunet maxim cântecele patriotice interpretate de Aldea-Teodorovici. Cunoşteam poezia lui Grigore Vieru, chiar îl ascultasem la mitingurile din Chişinău. Mai puţine ştiam despre Adrian Păunescu, dar pe urmă am aflat despre Cenaclul „Flacăra”, că era român născut în Basarabia şi că a ţinut mult la moldovenii din stânga Prutului.

După război, am vrut să-i găsesc şi să mai discut cu ei, dar m-au luat înainte grijile vieţii. Când a apărut fotografia în TIMPUL, regretam că nu am reuşit să fac acest lucru…

CRONOS: Ce v-au spus ei?

D. M.: Deşi eram într-o atmosferă de front, fiecare cu gândurile sale, când au început să ne vorbească, ne-am înviorat şi ne-am zis: stai, măi, că viaţa nu se termină! Ion ne-a cântat minunatele sale şlagăre din acea vreme, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu ne-au recitat versuri. Şi toţi ne-au vorbit cu căldură, ne-au îmbărbătat. Combatanţii au înţeles atunci că nu sunt lăsaţi în voia sorţii, că pământul strămoşesc trebuie apărat. Au stat la Coşniţa vreo jumătate de zi. La statul-major de pe teritoriul fabricii de conserve era o cantină, unde au fost invitaţi la masă… După întâlnire, îndată am plecat la posturile noastre. Abia mai târziu, după moartea lor, vorbind cu foşti combatanţi, ne-am dat seama de norocul pe care l-am avut – să-i vedem alături şi să-i ascultăm pe trei dintre cei mai mari patrioţi ai neamului românesc de la sfârşitul secolului XX.

Aşa-i viaţa: crezi că omul care merită o îmbrăţişare o să trăiască veşnic şi laşi să faci acest lucru mai târziu, dar uite că aceşti trei stâlpi ai spiritualităţii noastre nu mai sunt în viaţă şi mulţi regretă că nu i-au îmbrăţişat atunci, când erau alături de noi. Cred că e şi păcatul nostru, al întregului popor, că ei au plecat prea devreme şi tragic dintre noi. Oare statul acesta nu a avut o maşină şi un şofer profesionist care să fie mereu la dispoziţia lui Grigore Vieru? Dacă se gândea cineva la acest lucru, viaţa lui Grigore Vieru nu s-ar fi curmat într-un accident atât de stupid…

CRONOS: Le mai purtaţi ură separatiştilor care au pornit războiul la Nistru?

D. M.: Dar nu localnicii au pornit războiul, l-au pornit acei care azi stau acolo ca pacificatori. Eu nu înţeleg: pe cine păzesc? Pe transnistreni de noi sau pe noi de transnistreni? Dacă nu ar fi aici interesul Rusiei, noi am trăi în pace şi înţelegere, căci dincolo de Nistru sunt rudele şi prietenii noştri. Nu voi porni eu, cu arma în mână, împotriva surorii mele, care locuieşte la Tiraspol. Din cauza „pacificatorilor” şi a regimului de acolo, nu am fost la ea mai mult de 20 de ani. S-a căsătorit acolo prin 1970 şi acolo a rămas până în ziua de azi.

CRONOS: Vă temeţi să treceţi Nistrul?

D. M.: Nu-i vorba de frică. Nu vreau să mă pun cu nebunii. Cine îmi garantează că, trecând Nistrul, nu voi fi arestat de organele regimului separatist? Miliţia şi KGB-ul lor au listele şi îi urmăresc pe foştii combatanţi. Nu vreau să se întâmple şi cu mine ceea ce s-a întâmplat cu alţii, iar Chişinăul să spună că nu poate interveni. Vara, când merg la Marea Neagră, îmi aleg calea prin Căuşeni, nu tranzitez Transnistria. Acolo, toţi au fost zombaţi cu ideologie antimoldovenească şi antiromânească. Chiar şi sora mea, cea care locuieşte la Tiraspol, nu mai gândeşte ca noi. Când vine în ospeţie şi începem să vorbim despre aceasta, ea ne reproşează că vrem să ne unim cu România, că am pornit război împotriva lor, după care, se enervează, trânteşte uşa şi pleacă. Mai ales copiii moldovenilor din Transnistria au fost cu totul înstrăinaţi de neamul lor.

CRONOS: Ce să mai zicem de cei din Transnistria, dacă există suficienţi asemenea rătăciţi şi în dreapta Nistrului…

D. M.: Asta-i tragedia noastră. Atunci când vorbim de prostia moldovenilor, eu propun o lecţie care ne-ar da învăţătură: să împrăştiem greble peste tot – de la Naslavcea la Giurgiuleşti -, apoi să le acoperim cu frunze, după care să-i scoatem pe toţi să tropăie la o demonstraţie a prostiei sau la o horă a deşteptării.
Uitaţi-vă ce se întâmplă peste tot, inclusiv în colectivele de muncă. Înţeleg că-i rău, că-i sărăcie, dar unde-i omenia noastră, bunăvoinţa, frica de a nu păcătui?

CRONOS: Crezi într-o reglementare pozitivă a diferendului transnistrean?

D. M.: Depinde de noi. Cunoaşteţi povestea cu „Sui, fată, pe lopată…”?

CRONOS: Ce-i asta?

D. M.: Cică a fost odată o zgripţuroaică. Ea a ademenit trei surori, le-a crescut cu scopul să le dea, pe rând, în cuptor, ca să pregătească un fel de hrană pentru zeii răutăţii sale. Într-o lună, a dat-o pe una, în alta – pe a doua, iar cea mai mică, fiind mai ageră, a pândit ce face baba. Ea stătea cu lopata în gura cuptorului şi zicea: „Sui, fată, pe lopată”, după care dădea fata în cuptor şi punea gurarul. Când i-a spus şi surorii mai mici, aceasta i-a răspuns: „Sui, babă, şi-mi arată!”. Zgripţuroaica a urcat, ea repede a dat-o înăuntru şi a pus gurarul la cuptor… E o învăţătură şi pentru noi.

CRONOS: Ce părere aveţi despre scandalurile din viaţa noastră politică?

D. M.: Dar de aceste scandaluri este vinovat şi alegătorul. El trebuie să ştie: cum îţi aşterni, aşa o să şi dormi…. Dacă vrem să avem preşedinte ales fără probleme în Parlament şi dacă vrem să mergem pe cale europeană, alegătorii democraţi ar trebui să-l facă pe dracul în patru şi să se mobilizeze ca să obţină o majoritate parlamentară democrată. Închipuiţi-vă că AIE avea nu 59, ci 70 de deputaţi. Am fi scăpat de mai multe probleme, iar opoziţia comunistă a lui Voronin ar fi stat în opoziţie veşnic, precum stă opoziţia lui Ziuganov în Rusia…
Eu, bunăoară, vreau ca şeful statului să fie ales direct, de întreaga populaţie, dar important este ca acestei populaţii să i se deschidă ochii până a merge în cabina de vot. Dacă apar şi transnistrenii la vot, ne pomenim cu un şef de stat prorus. Salvarea noastră e să obţinem o majoritate parlamentară democrată. Dar şi partidele democrate ar trebui să-i convingă pe alegători că ele îşi vor respecta promisiunile.
Noi, de vreo 25 de ani, vorbim despre demnitatea noastră naţională, dar tot nişte făţarnici am rămas. Mă tem că degrabă, după reîntregirea republicii, o să avem pe parlamentul nostru drapelul verde şi roşu, pe care Tiraspolul l-a păstrat de la RSSM şi atunci: adio, Europa, rămas bun, România!

CRONOS: Nu sunteţi prea pesimist, domnule fost locotenent-major de poliţie?

D. M.: Eu – nu, dar în jurul meu văd mulţi pesimişti. Bunăoară, cu ce ne-am ales după războiul de la Nistru? Cu o sumedenie de tineri morţi, dar cu şi mai mulţi calici care astăzi mor de foame, iar situaţia acolo nu-i mai bună, chiar e mai rea. Apoi, populaţiei noastre i se bagă în cap că, fără Rusia, ne prăpădim. Duceţi-vă prin sate şi o să vedeţi cum scade entuziasmul proeuropean. Ce-i drept, asta se întâmplă şi din cauza politicienilor noştri democraţi, care uneori nu vor, iar alteori nu ştiu cum să lege tei de curmei pentru a ieşi din haosul creat. Nimeni nu respectă pe nimeni. Adevăru-i că Rusia intenţionat ne-a legat mâinile cu ţevile „Gazprom”-ului şi, chiar dacă o să-i plătim de zece ori mai scump pe gaze, când o să vrea să ne îngenuncheze, va închide robinetele…

CRONOS: Crezi că lumea a pierdut speranţa şi PCRM va trage foloase din asta în posibilele alegeri parlamentare anticipate?

D. M.: Nu afirm şi nici nu doresc să se întâmple asta. Mai trist e altceva: până anul trecut, oamenii plecaţi la munci peste hotare reveneau acasă, cumpărau apartamente sau investeau în afaceri, dar acum nu se mai întâmplă aşa ceva. Moldovenii plecaţi fac nunţi şi cumătrii în străinătate, iar acasă vin numai când nu mai pot îndura dorul de rude. E o catastrofă! Tineretu-i dezorientat, nu are unde lucra şi nu are nicio speranţă în ziua de mâine. Înainte, instituţiile europene ne susţineau cu granturi, cu împrumuturi, dar, de la o vreme, au începu să se gândească dacă face să ne mai susţină…

CRONOS: Crezi că, de data aceasta, AIE va găsi o variantă de alegere a şefului statului?

D. M.: Nici chiar cel mai mare clarvăzător nu ar putea să vă dea un răspuns la această întrebare…

Despre Dumitru Mavrodi…
neformal

Datoria sfântă

Mulţi mă întreabă ce o să fac la 2 martie, când se vor împlini 20 de ani de când a început războiul la Nistru. Eu niciodată nu m-am bătut cu pumnul în piept că am fost combatant, că am luptat pentru ţară. Dacă toţi se ridicau atunci în apărarea integrităţii R. Moldova, poate că azi nu aveam acea regiune separatistă. Este o datorie a fiecăruia dintre noi să-şi apere ţara. La 2 martie mă voi întâlni cu foşti combatanţi. Accept invitaţiile ce mi se fac cu această ocazie.

Un om informat

Mă informez din ziarele noastre – TIMPUL, „Ziarul de gardă”, „Adevărul”, „Jurnal de Chişinău”, căci de cele ruseşti sunt sătul, dar m-am şi dezvăţat a citi cu alfabet chirilic. Despre TIMPUL spun că-i ziarul potrivit la timpul potrivit. E bine că reluaţi în ediţia de vineri unele materiale apărute pe parcursul săptămânii, căci, uneori, trecând de ora zece, nu mai găsesc în chioşcuri publicaţia dumneavoastră.

Tata

Regret că nu-l mai am alături pe tata. A fost un om foarte gospodar, specialist în ce doreşti la ţară. Ne-a ajutat să ne ridicăm case. La 80 de ani, mergea la cosit, strângea porumbul, urca pe bicicletă şi aducea lucernă. Ţinea vacă, creştea porc, păsări… Când veneam la el, îndată zicea: „Duceţi-vă şi vă luaţi o bucată de brânză, un urcior de vin, tăiaţi o pasăre…”. Unde-s azi asemenea oameni?

La un pahar de vin

În beciul meu întotdeauna am un pahar de vin. Înainte cumpăram struguri, dar acum îi aduc de la Mereni – „Moldova”, „Aligote”, „Lidia”, „Doina”… Tata a sădit vie cu tot felul de soiuri şi noi o îngrijim acum. Când vin fraţii ne rotim în jurul mesei. Cu străinii – mai rar, căci ei, dacă vin la un pahar de vin, caută să vadă ce mai ai prin casă, ca apoi să-ţi sară gardul…

Mihai Dinu,
combatant în războiul de pe Nistru

Omul acesta ştie ce înseamnă dragostea de neam. El era respectat şi atunci când lucra la Comisariatul de poliţie Ialoveni. Mai are doi fraţi care, de asemenea, au luptat pentru integritatea R. Moldova. Dumitru întotdeauna se ţine de cuvânt. Dacă ştie că trebuie şi poate să facă ceea ce îl rogi – îţi promite, dacă nu – îţi spune verde-n ochi, nu spală cuvintele în două ape. Dacă ar exista mai mulţi de-alde Mavrodi printre noi, nu ne-am mai văicăra ca nişte orfani…