Elita armatei sovietice postbelice. Inamicul care produce fiori reci

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, unitățile speciale ale Armatei Roșii au intrat în declin. În anii ’50, a început o nouă eră în istoria unităților Spetsnaz (abrevierea sintagmei rusești ”Подразделения Специального Назначения” – ”Unități cu Destinație Specială” – n.r.). Înaltul Comandament al Armatei Roșii spera că aceste unități ar putea să localizeze armele nucleare ale NATO și să le distrugă, înainte de a fi lansate împotriva URSS. Deși această idee era imposibil de pus în practică, generalii sovietici au fost de-a dreptul încântați de capacitatea trupelor speciale de a se infiltra în spatele liniilor inamice. Destinația unităților Spetsnaz a fost modificată pe parcurs, conducerea armatei sovietice conștientizând că aceste trupe se pot dovedi extrem de utile în cazul unui conflict, prin acțiunile pe care le pot desfășura în spatele frontului.

Unitățile Spetsnaz au rămas în mare parte necunoscute în Occident până în anii ’80. Mai mulți factori au condus la creșterea interesului occidentalilor pentru trupele speciale sovietice. În primul rând, izbucnirea războiului din Afganistan, unde comandourile Spetsnaz acționau pe scară largă. În al doilea rând, dezertarea fostului ofițer al serviciului secret militar sovietic (GRU) Vladimir Bogdanovich Rezun, care s-a refugiat în Marea Britanie, în anul 1978. Folosind pseudonimul Viktor Suvorov, fostul spion a publicat mai multe lucrări despre armata sovietică în general, și despre GRU și Spetsnaz în special. Cărțile lui au transformat puțin cunoscutele trupe Spetsnaz în ceea ce părea o amenințare certă asupra Occidentului. Multe dintre ideile lui Suvorov au fost criticate de istorici, precum cele referitoare la cauzele declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial și la intenția lui Stalin de a ataca Germania nazistă în vara lui 1941. Însă, afirmațiile lui referitoare la spionajul sovietic și la Spetsnaz nu au fost privite cu un spirit critic.

În al treilea rând, poate și ca urmare a războiului din Afganistan și a cărților lui Suvorov, a sporit teama față de o amenințare militară neconvențională din partea URSS. Statele NATO au început să pregătească trupe speciale pentru contracararea unor eventuale misiuni ale Spetsnaz pe teritoriul lor. O lucrare de propagandă a Pentagonului (Soviet Military Power), publicată în 1981, avertiza că aceste trupe ar putea fi folosite pe întreg teritoriul Europei de Vest pentru misiuni de recunoaștere, pentru a perturba comunicațiile, a distruge poduri și a ataca direct obiective importante. Cu toate acestea, în anii ’80 nu au fost făcute eforturi serioase de a analiza dacă Spetsnaz reprezenta cu adevărat o amenințare pentru Occident sau dacă era doar o încercare de diversiune sau propagandă sovietică.

Cine sunt ofițerii Spetsnaz GRU
Suvorov afirmă că au existat două tipuri de unități Spetsnaz, unele aflate în subordinea celui de-al Treilea Departament al GRU (poreclit ”Departamentul Spetsnaz”), iar altele aflate în subordinea Armatei. Unitățile Spetsnaz GRU erau responsabile cu pregătirea și efectuarea unor acte de diversiune pe teritoriul inamic. Principalele lor ținte erau liderii militari și politici ai inamicului, precum și cele mai importante linii de comunicare și aprovizionare ale adversarilor.

Membrii Spetsnaz GRU erau aleși în urma unui proces riguros de selecție, iar numărul lor nu a depășit niciodată cifra de 1.300 de ofițeri. Ei trebuiau să vorbească fluent două limbi străine și erau pregătiți timp de până la șase ani la Academia Militară și Diplomatică a GRU. Operând în străinătate, acești agenți răspundeau direct în fața ofițerului GRU din țara respectivă. Din multe puncte de vedere, Spetsnaz GRU era ramura paramilitară a serviciului secret militar sovietic.

Este interesant de menționat faptul că tot în subordinea celui de-al Treilea Departament al GRU se aflau și sportivii profesioniști sovietici, care strângeau informații pentru serviciile secrete în timpul deplasărilor lor în străinătate.

Unitățile Spetsnaz ale armatei
Unitățile Spetsnaz aflate în subordinea Armatei Roșii erau mult mai numeroase decât cele ale GRU. În fapt, fiecare armată sovietică avea o ”unitate cu destinație specială” proprie, alcătuită din cei mai puternici, rezistenți și loiali soldați, indiferent de grad. Aceste unități operau în spatele liniilor inamice. În funcție de misiune, soldații puteau opera ca o singură unitate sau împărțiți în grupuri de diversiune.

Pe timp de pace, unitățile militare Spetsnaz erau combinate într-un batalion. Conform ordinelor de luptă sovietice, trei armate alcătuiau un front. Fiecare front avea o brigadă Spetsnaz, alcătuită dintr-un cartier general și trei batalioane, pe care Suvorov le numește ”diversioniste”. Aceste batalioane aveau misiunea de a opera pe o distanță de 500-1.000 de kilometri în spatele liniilor inamice. Fiecare batalion putea fi împărțit în până la 45 de grupuri de diversiune. Dacă era necesar, brigada Spetsnaz putea acționa ca o singură unitate, folosind între 900 și 1.200 de soldați pentru o misiune importantă. De asemenea, și flota sovietică avea ”unități cu destinație specială”, denumite Brigăzi Navale Spetsnaz.

Recrutarea militarilor în rândurile unităților Spetsnaz ale armatei urma o procedură diferită de cea din Vest. În armatele occidentale, candidații aplică în mod voluntar pentru a face parte din rândul Forțelor Speciale, după ce au făcut parte timp de câțiva ani din unități militare obișnuite și au dobândit, cel puțin, gradul de sergent. Procesul de selecție al membrilor Spetsnaz începea înainte ca aceștia să fie recrutați în armată, pentru serviciului militar obligatoriu. Prin intermediul unui sistem de verificare secret, milioane de recruți erau analizați și erau împărțiți în categorii, în funcție de criterii politice, fizice și intelectuale.

După pregătirea de bază, candidații selectați erau intervievați de un ofițer Spetsnaz experimentat. Cei care treceau de această etapă erau trimiși imediat la o bază militară specială a Diviziei Aeropurtate, unde erau supuși unui antrenament extrem de solicitant din punct de vedere fizic. Numai cei mai buni dintre acești militari erau trimiși apoi la baza secretă de instrucție operată de Divizia Specială de Pregătire a Spetsnaz. Chiar și după această etapă, un anumit număr de recruți erau trimiși înapoi la unitățile obișnuite, dacă nu făceau față pregătirilor.

Antrenamentul dur al trupelor Spetsnaz
Cei aleși, după acest proces de selecție extrem de dur, urmau șase luni de pregătire, după care primeau gradul de sergent. Abia acum, acești militari erau recrutați în rândul unităților Spetsnaz ale armatei și erau nevoiți să semneze un angajament că nu vor divulga nimănui informații secrete. Nu aveau voie să le spună nici măcar membrilor familiei unde au efectuat serviciul militar sau ce au făcut în timpul pregătirii, în schimb erau instruiți să susțină că au fost la Divizia Aeropurtată.

Divulgarea secretelor Spetsnaz era considerată înaltă trădare și era pedepsită cu moartea. Unul dintre aceste secrete era că recruții erau bătuți în timpul pregătirii, inclusiv cu centura. Drept urmare, numărul celor care fugeau din unitățile Spetsnaz era mult mai mare decât în alte unități ale Armatei Roșii. Dezertorii erau vânați de o divizie specială a Ministerului de Interne și împușcați pe loc. Un alt secret era că, deși membrii Spetsnaz erau hrăniți mult mai bine decât soldații de rând, stresul și efortul erau atât de mari încât acești militari sufereau permanent de foame, susține Suvorov.

Pregătirea membrilor Spetsnaz era extrem de solicitantă din punct de vedere fizic și destul de ingenioasă. Spre exemplu, în timpul antrenamentului pentru supraviețuirea în sălbăticie, un grup de trei sau patru soldați erau parașutați într-un teren complet necunoscut, având fiecare numai un cuțit, un hârleț, armă AK-47 și un singur încărcător plin. Proviziile erau minime sau lipseau cu desăvârșire. Soldaților nu li se spunea cât timp durează misiunea. Ei aveau voie să folosească muniția din dotare pentru a vâna, însă trebuiau să nu o irosească, având în vedere că puteau fi atacați oricând de animale sălbatice.

În timpul pregătirii pentru supraviețuirea urbană, soldații Spetsnaz erau lăsați noaptea în mijlocul unui mare oraș, îmbrăcați în uniformă de deținut. În același timp televiziunea și posturile de radio locale erau informate că un ”infractor deosebit de periculos” a evadat din închisoarea locală. Soldații aveau misiunea de a se întoarce în cazarmă, în timp ce miliția și membrii unităților speciale ale Ministerului de Interne îi vânau. Numai ofițerii superiori ai unităților speciale ale Ministerului de Interne știau că este un exercițiu. Milițienii de rând credeau că sunt în căutarea unui infractor periculos și foloseau armamentul din dotare, deși erau instruiți să nu facă acest lucru. Nu de puține ori, soldații arestați de milițieni s-au întors în cazarmă mai mult morți decât vii.

Ofițerii Diviziei Speciale de Pregătire considerau că soldații Spetsnaz trebuie să fie obișnuiți cu prezența focului și a sângelui, pentru a nu fi surprinși într-o luptă adevărată, așa că aceste elemente erau o prezență constantă în timpul antrenamentelor. Exista, de asemenea, și o pregătire specializată. Spre exemplu, trupele din Districtul Militar Leningrad se pregăteau să acționeze în condiții grele de climă, în păduri, mlaștini sau tundră. În schimb, soldații din Districtul Militar Transcaucazian se antrenau pentru a lupta în munți înalți.

După o pregătire care dura doi ani, fiecare militar Spetsnaz avea trei alternative: putea să urmeze școala de ofițeri, să rămână în rândul soldaților obișnuiți din brigăzile Spetsnaz sau să treacă în rezervă. În cifre absolute, soldații Spetsnaz reprezentau mai puțin de o jumătate de procent din numărul total al militarilor sovietici pe timp de pace, însă erau considerați cei mai buni – elita Armatei Roșii. Totuși, 99% dintre membrii acestor unități de elită nu erau militari profesioniști, ci soldați în termen. Mulți dintre experții occidentali din timpul Războiului Rece considerau că pregătirea pentru operațiuni speciale a unui soldat este imposibilă în numai doi ani, însă aceștia nu cunoșteau, la vremea respectivă, cât de intens era antrenamentul acelor militari.

Spetsnaz în războiul din Afganistan
Chiar și după 35 de ani de la declanșarea războiului din Afganistan (decembrie 1979), nu se cunosc prea multe amănunte despre rolul jucat de unitățile Spetsnaz în prima fază a invaziei sovietice. Unitățile Spetsnaz ale armatei și ale GRU, împreună cu comandourile KGB și trupele de parașutiști, au atacat obiective importante din Kabul, precum sediile ministerelor de Interne și al Apărării și centrele importante de comunicații ale armatei afgane. Pe parcursul conflictului, unitățile Spetsnaz ale armatei au îndeplinit misiuni de infiltrare și sabotaj, precum și misiuni în afara granițelor Afganistanului, atacând bazele și aliații mujahedinilor din Pakistan. Și din acest punct de vedere se poate stabili o paralelă cu acțiunile forțelor speciale americane în timpul războiului din Vietnam, care au efectuat operațiuni ilegale dincolo de granițele țării, atacând bazele Vietcong-ului din Laos.

Unitățile Spetsnaz aveau misiunea de a distruge ascunzătorile și depozitele secrete de arme ale mujahedinilor, identificate de GRU sau KGB. Trupele Spetsnaz erau transportate cu elicopterele Mi-24 (HIND). Aceste elicoptere reprezentau un concept inovator, fără corespondent în rândul NATO, combinând caracteristicile elicopterelor de transport și ale celor de atac. Elicopterele Mi-24 erau dotate cu rachete de 80 mm, mitralieră de 23 mm și aveau un blindaj proiectat pentru a rezista atacurilor cu arme antiaeriene. În plus, puteau transporta 14 soldați, cărora le asigurau un sprijin aerian eficient, după ce ajungeau la locul misiunii. Aceste raiduri aeriene atacau pozițiile mujahedinilor, posturile de comandă, canalele de aprovizionare, moschei, depozite de arme și provizii, puteau captura lideri ai rezistenței și puteau bloca retragerea afganilor în cazul unor operațiuni de amploare ale Armatei Roșii. Nu e de mirare că mujahedinii detestau aceste elicoptere, pe care le numeau ”Shaitan-Arba” (”Carele Diavolului”).

Soarta misiunilor aeriene Spetsnaz s-a schimbat după ce CIA a început să le livreze mujahedinilor lansatoare portabile de rachete sol-aer Stinger, începând din 1986. Aceste arme cântăreau puțin și erau foarte ușor de operat. Mujahedinii, recrutați de CIA și pregătiți de trupele britanice SAS în baze secrete din Scoția, au reușit să doboare circa 200 de elicoptere Mi-24, compromițând superioritatea aeriană sovietică și având, probabil, un efect decisiv asupra deznodământului războiului. Rachetele Stinger au devenit ținte prioritare pentru Spetsnaz și este consemnat cel puțin un caz, în 1987, când o patrulă a reușit să surprindă un grup de mujahedini și să captureze trei lansatoare de rachete.

În ciuda unor eșecuri inițiale, cauzate în pricipal de incompetența conducerii armatei sovietice, unitățile Spetsnaz s-au achitat cu succes de misiunile de luptă din Afganistan, eșecul sovietic în acest război având în primul rând cauze politice, nu militare.

Colapsul Uniunii Sovietice a condus la reducerea numărului unităților militare, inclusiv a celor cu ”destinație specială”. În plus, cel puțin șase unități Spetsnaz au rămas în componența armatelor noilor țări independente. Imaginea pozitivă a Spetsnaz în ochii populației ruse s-a deteriorat în ultimii ani din cauza numeroaselor zvonuri privind presupusele legături ale foștilor sau actualilor membri ai acestor unități cu crima organizată.

În plus, la această degradare a imaginii Spetsnaz a contribuit și masacrul de la școala din Beslan (Osetia de Nord). Pe 1 septembrie 2004, mai mulți teroriști ceceni și inguși au luat peste 1.100 de ostatici, inclusiv 777 de copii, solicitând retragerea trupelor rusești din Cecenia și recunoașterea independenței acestei republici, care face parte din Federația Rusă. După trei zile de criză, trupele rusești au luat cu asalt școala. În acest tragic incident și-au pierdut viața circa 344 de civili, dintre care cel puțin 170 de copii, precum și numeroși membri ai trupelor speciale.

Sursa: historia.ro