Constantin Roșca are 78 de ani și locuiește în s. Ratuș, r-nul Criuleni. La 7 iulie 1949, el era un copil de 9 ani, când a fost deportat în Siberia împreună cu mama, bunica și fratele său. Amintirile sale ne arată cum au rezistat copiii basarabeni în faţa terorii bolşevice, care i-a privat de toate bunurile şi i-a lăsat pradă morţii în adâncurile Siberiei.

– Dle Constantin Roșca, ce vă amintiţi despre acea zi neagră de 7 iulie 1949?

– În orice dimineață, țăranii se trezeau şi duceau oile la turmă şi vacile la cireadă. Însă în acea dimineață îmi amintesc că era gălăgie şi se auzeau bocete peste tot. Şi vitele răgeau, pentru că nu erau mulse, şi oile zbierau, şi câinii lătrau. Tata era plecat la muncă, lucra la mină la Făurești, şi acasă rămăsesem doar eu cu mama și fratele meu mai mic, Nicolae. Au venit soldații la poartă, împreună cu un reprezentant de la primărie, și ne-au spus doar atât: „Hai, gătiți-vă!”.

„O bătrână plângea și spunea că acest tren pleacă spre nicăieri”

– Vi s-a permis să luați cu dvs. şi câte ceva de acasă?
– Doar strictul necesar. Mama a reușit, în grabă, să ia un săcușor cu făină de porumb și câteva haine.

– Ştim că ați fost deportat în regiunea Irkutsk. Cum ați suportat, copil fiind, un drum atât de lung?
– Da, eram mic şi nu înțelegeam drama prin care treceam şi pe care o citeam în ochii mamei. Ca să fiu sincer, eram chiar bucuros pentru că aveam ocazia să mă plimb cu mașina. Ne-au încărcat împreună cu mai multe familii din sat și ne-au dus direct la gară. Apoi ne-au urcat în vagoane pentru vite şi aşa am mers vreo două săptămâni. Era o murdărie îngrozitoare, fiindcă nu era curățat nimic după animale. Am trecut prin mari greutăți, căci toate comoditățile erau reduse la minimum. În afară de aceasta, era o căldură insuportabilă! Nu știa nimeni încotro mergem. Îmi amintesc că în vagonul nostru era o bătrână care plângea și spunea că acest tren pleacă spre nicăieri.

– Cu ce eraţi hrăniţi pe drum?
– Târziu, după-amiază, ne aduceau câte o găleată de supă la tot vagonul și câteva grame de pâine. Așa se întâmpla zilnic, timp de două săptămâni. De fapt, supă e prea mult spus, era, mai bine zis, apă cu numai câteva legume fierte. Iar la fiecare oprire, soldații luau câte o persoană sau două din vagon și ne aduceau apă.

„Ai noştri i-au învățat pe băștinași să facă fântâni şi să-şi zugrăvească casele”

– Unde aţi fost cazaţi odată ce aţi ajuns în Irkutsk?
– Primele zile au fost foarte grele, era foarte frig. Am fost nevoiți să muncim pentru a supraviețui, căci nimănui nu-i păsa de vieţile noastre. Dar ne-am obișnuit cu situația, nu aveam încotro. Din cauză că eram foarte mulți, nu aveam unde să trăim şi ne adăposteam prin corturi. După un timp, când am primit permisiune, am pornit să construim o casă. Am cumpărat o vacă şi nişte capre. Am ridicat și un șopron, în care țineam fânul, iar animalele stăteau în serai. Moldovenii erau foarte harnici. Dacă înainte de deportări nu era nimic în acele locuri, ai noştri i-au învățat pe băștinași să facă fântâni şi să-şi zugrăvească casele.

– Ați avut posibilitatea să mergeți la școală?

– Aveam nouă ani când am fost deportat şi aici, în sat, trecusem în clasa a treia. Dar la Irkutsk am luat-o de la început, din clasa întâi.

– Erau obligaţi şi copiii să muncească în Siberia sau lucrau doar adulții?

– Părinții noștri, sărmanii, lucrau, noi doar învățam. Mama lucra la tăiat crengi, iar tata tăia lemne în pădure în toți anii cât ne-am aflat acolo. Vara, îmi amintesc, plecam şi eu, împreună cu colegii mei, la strâns legume şi diferite pomușoare din pădure.

– Ați reușit să păstrați unele obiceiuri sau tradiții, cel puţin, de sărbătorile mari, cum ar fi Paștele sau Crăciunul?

– Desigur. Cu prilejul sărbătorilor, părinții uitau de chinuri și petreceau, iar noi, copiii, profitam de acele momente unice în care îi vedeam zâmbind. Erau unicele zile în care mama punea pe masă bucate mai gustoase. În rest, scăparea noastră erau cartofii.

„Răgeau vaci, lătrau și câinii, că plecau din sat stăpânii”

– În regiunea în care locuiați existau și instituții medicale sau cum vă tratați când sufereați de vreo boală?

– La început nu era nici zare de instituție medicală, iar cei care se îmbolnăveau se tratau fiecare pe la casele lor, așa cum puteau. Peste câțiva ani au început să se construiască și spitale.

– Dar cum vă amintiți ziua în care ați revenit la baștină?

– Am fost eliberați în anul 1956. Când am revenit în Basarabia, casa noastră era ocupată. Am fost nevoiți să locuim la bunelul meu, în Logănești. Peste un an, ne-au dat o casă în construcţie, care avea doar două odăi şi noi deja am ridicat-o.

– Mulți dintre victimele regimului totalitar sovietic, inclusiv deportații, ajung la o vârstă când scriu memorii. Aveți și dvs. vreun jurnal personal, în care să vă depănați amintirile?

– Nu am așa ceva. În schimb, amintirile m-au făcut să scriu o poezie despre tragedia prin care am trecut: „Era vara, lună nouă,/ Era patruzeci și nouă./ Într-o joi de dimineață/ Au venit soldați la poartă./ Au venit cu mașini grele/ Și ne-au încărcat în ele./ Răgeau vaci, lătrau și câinii,/ Că plecau din sat stăpânii./ Plângeau cei mari, plângeau copiii/ Că lăsau gospodării./ În vagoane pentru vite,/ De soldați mereu păzite,/ În ele ne-au încărcat/ Și-n Sibiri ne-au deportat./ Acolo când am venit/ În corturi am trăit/ Până casă ne-am construit./ Musca vara ne mânca,/ Gerul iarna ne îngheța/ Și-n șapte anișori de zile/ Am tăiat mereu pădure./ Din Sibiri când am plecat/ Gospodărie am lăsat./ În Moldova când am venit/ Pe la neamuri am trăit/ Până casă ne-am construit.”

Acum 69 de ani, sovieticii au deportat 11.293 de familii, alcătuite din 35.796 de persoane, dintre care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Membri a 7620 de familii au fost considerați „chiaburi”, iar ceilalți au fost acuzați de colaborare cu fasciştii, apartenenţă la „partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. Cel de-al doilea val de deportări a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.

Elena Balan, stagiară