Eugen Doga pentru TIMPUL: O călătorie în ziua de mâine

Îmi sugerează să iau cu mine şi familia… Şi iată-ne, în zi de sâmbătă, pe Calea Ieşilor, spre ieşirea din Chişinău. În spatele meu şi a lui Nicu, băiatul de la volan, stau soţia Natalia şi nepoţelul Dominic. Ea – bucuroasă de evadarea din oraş şi de grijile casnice; el – fericit că a scăpat puţin de şcoală.

Drumul nu era prea aglomerat: fiind sâmbătă şi ajun de post, majoritatea creştinilor ori erau pe la biserici, ori se bucurau de bucatele gospodinelor pe la casele lor. Doar se ştie că toamnele la noi sunt bogate şi oamenii – care toată vara au muncit din zori şi până-n noapte – sunt dornici, în astfel de zile, să se adune cu toată familia la o masă şi să guste câte ceva din roadă. Mai invită şi nişte vecini buni la o fripturică de porc ori de miel, la plăcinţele cu brânză de vaci, la un vinişor…

Amintiri din „pădurea generalului”

Cât am mers, am privit prin geamul maşinii la casele noi, care au tot apărut în ultimul timp, „invadând” până şi pădurea, la viile şi livezile dezgolite, la desenele ciudat de frumoase ale rugurilor aprinse pe la margine de drum, la fumul albăstriu, care se urca liniştit spre cer, ca de acolo să vadă, dacă nu cumva vine iarna. Am trecut apoi pe lângă îngrăditura de sârmă de câţiva kilometri, care a încercuit pădurea „publică” în preajma satului Condriţa. Se zice că, pe aici, fostul – sau, ferească Domnul, viitorul – preşedinte al republicii, Vladimir Voronin, vâna căprioare şi mistreţi chiar din pridvorul vilei sale. Bietele animale nu mai puteau scăpa de ochiul nemilos al „inamicului”, fiindcă nu aveau pe unde fugi din moşia aceasta. Chiar şi la „rudele” lor de peste drum nu puteau trece, nici măcar în sezonul dragostei, ca să se bucure de libertate, să zburde, să smulgă câte un fir de iarbă ori să scoată vreo rădăcină dulce din pământul liber. Dar şi să-şi perpetueze neamul… Pe aici, cu scuterul cumpărat în rate, eu veneam cândva să culeg primele floricele de primăvară – ghiocei şi viorele. Erau cele mai frumoase daruri pentru fetele de la Conservator… Iar de pe vârfurile înalte ale fagilor şi stejarilor se auzea un vesel ciripit de păsărele, care salutau în felul lor special sosirea primăverii.

Au rămas doar sfinţii de sub cupolă…

Într-un sfârşit, plasa de sârmă rămâne în urmă şi maşina o ia la dreapta, spre Condriţa. Aici deja nu e asfaltul lux, ca pe drumul internaţional spre Leuşeni – e pietriş, dar e îngrijit şi bine bătătorit de maşini. Se vede că viaţa pe aici e dinamică şi impulsivă… Mai facem câteva sute de metri în jos şi imediat pe stânga vedem o mănăstire de piatră fără tencuială, iar lângă ea – construcţii noi pentru serviciile bisericeşti şi galerii de lemn vopsite în culori sumbre, construite în timpul sovietic pentru tabăra de pionieri. La poartă – nişte maşini venite în excursie; în curte – câteva călugăriţe tinere în haine negre, care trebăluiesc cu feţele aplecate spre pământ. În felul acesta, devin parcă mai rupte de viaţa pământească, cu veşnica pocăinţă în gând… Biserica de vară din cadrul Complexului monastic Condriţa se află în reconstrucţie după cei peste 50 de ani în care a fost batjocorită, prădată şi folosită ca depozit ori grajd. Nici biserica centrală nu a fost scutită de sovietici – i-au rămas pereţii goi şi numai de sub cupolă privesc în jos, speriaţi şi nedumeriţi, sfinţii noştri creştini. Se vede că au rămas neatinşi, pe desenele de pe vremuri, datorită faptului că se aflau prea sus pentru bravii comsomolişti care vandalizau acest sfânt locaş la comanda şefilor lor, naiba să ştie de unde aduşi pe aici…

La cules

Stau la locurile cuvenite sfeşnicele, aduse de săteni la biserică – probabil, le-au păstrat pe la casele lor în vremurile cele grele. Altarul e aşezat cu drag, deşi cere un aranjament mai minuţios. Pe pereţii goi sunt puse icoane vechi, dar şi mai noi, desenate de pictorii de astăzi. Una dintre aceste icoane îmi aminteşte de chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cumpăr câteva lumânări, ca să le aprind în memoria celor plecaţi în veşnicie – mama, tata, bunicile şi buneii mei -, pentru sănătatea şi viaţă lungă a familiei mele. Încă nu sunt aranjate aşa, după cum s-ar cuveni să fie, multe lucruri în preajma altarului, dar Dumnezeu, sunt sigur, va primi aceste rugăciuni şi focul veşnic al lumânărilor aprinse ne va încălzi speranţele noastre.

Cneazul Vladimir, deasupra porţii de la Mănăstirea Condriţa

La ieşirea din curtea mănăstirii observ icoana Sfintei Matrona, zugrăvită, se vede, de un pictor nu prea cu stea în frunte… Când să trecem de poarta centrală, în formă de arc – ştearsă de pe faţa pământului, pe timpul aceluiaşi regim sovietic, şi ridicată acum din temelie, cu uşi de lemn preţios, pe care sunt încrustate feţe de sfinţi – văd chipul cneazului Vladimir al Kievului. Este cel care a creştinat Rusia Kieveană – abia în secolul IX, ce-i drept, pe când la noi creştinismul datează cu multe secole mai înainte. De aceea, stau puţin nedumerit… Nedumerirea îmi dispare însă când aflu că această mănăstire, care era a Mitropoliei Basarabiei, vreo doi ani în urmă a fost trecută la cea a Moldovei. Nu prea înţeleg, cum se poate trece aşa de uşor o mănăstire – cu osemintele şi rugăciunile strămoşilor noştri rămase pe aici şi care au rezistat neînvinse prin secole ca un scut spiritual al neamului. Umbrele haiducilor, ale ţăranilor, ale celor bogaţi, dar şi ale celor săraci mai zboară pe aici în căutarea adăpostului pe crucile şi icoanele sfinte în faţa cărora se închinau, le sărutau şi le spuneau în şoaptă rugăciunile. Ei, naivi, mai cred, că în lumea aceasta nimic nu s-a schimbat. Dar nici cneazul Vladimir nu bănuia, probabil, că o să-i mai dea cândva, cineva, încă un cnezat din vecinătate ca să-l creştineze. A doua oară, peste secole. Ei, aşa e la noi! Se poate şi de două ori, şi chiar de trei. De ce nu?! Facem semnul crucii şi o luăm la drum mai departe. La prietenul de universitate al lui Nicolae.

O Moldovă ca… în Franţa şi Italia

Trecem prin satele Căpriana şi Pănăşeşti – localităţi frumoase, cu case îngrijite, drum asfaltat, fântâni cu colac grijuliu acoperite cu un fel de draniţă, şcoală, magazin. Gardurile, mai ales portiţele, sunt executate şi vopsite cu multă fantezie. Se simte, în fiecare locuitor al satului, o vână de strămoşi tari şi sănătoşi, care ştiau să muncească şi să-şi păstreze demnitatea în toate. Chiar şi în locul unde trăiau. Trecem apoi pe lângă terenurile vinicole frumos aranjate şi lucrate – dar şi pe lângă mari spaţii de pământ pârjolit, nelucrat, ceea ce mă întristează – şi ne pomenim în curtea gospodăriei agricole pentru creşterea şi colectarea merelor şi strugurilor, spre care am şi ţinut drumul. O curte mare, cu clădiri şi depozite moderne. Ordine ideală peste tot!.. Coborâm din maşini – uitasem să spun că în excursie mergea şi dl Constantin Tănase de la TIMPUL – şi suntem imediat întâmpinaţi de gazde.

Nicolae Ciobanu (centru-stânga) şi Nicolae Ciobanu (centru-dreapta) au mai câştigat o diplomă de excelenţă pentru „Codru”

Primul este Ion Chilianu, celălalt – Nicolae Ciobanu. Ambii sunt patronii acestei întreprinderi moderne de tip european, dar cu un nume tipic românesc: „Codru”. Ambii au studii superioare, sunt tineri, ambiţioşi şi, în acelaşi timp, foarte modeşti. Ei ne-au condus prin secţii, ne-au arătat depozitele de materie primă forestieră, frigiderele imense pentru păstrarea merelor şi a strugurilor, secţia unde se fabrică lăzile pentru fructe şi struguri, secţia de calibrare a merelor – toată „împărăţia” şi ustensilele necesare pentru a colecta şi exporta marfa. Aşa ceva mi s-a întâmplat să văd doar mulţi ani în urmă, în Franţa şi Italia… Îmi amintesc şi acum de o vizită în zona centrală a Franţei, în preajma râului Loir, şi cele câteva gospodării similare cu frigidere de sute de metri lungime şi înalte cât podul. Iată că mi-a fost dat să trăiesc şi să văd aşa ceva şi pe la noi! La „Codru”, se lucrează cu autocarul electric, uşile sunt automate, computerele stabilesc nivelul de temperatură şi umezeală, dozează aburii fosforizanţi pentru păstrarea calităţii fructelor. Astfel, aceşti doi oameni – Ion Chilianu şi Nicolae Ciobanu – creează noua imagine a statului moldovenesc!

Mă gândesc că anume ei ar trebui să apară mai des la televizor, să ţină paginile ziarelor, nu doar şmecherii din show-business, cu infinitele lor mieunături… Şi-apoi, sunt ferm convins că mai sunt rezerve în ţărişoara noastră de felul acestei minunate întreprinderi agricole, care exportă marfa în toate direcţiile europene.

Experienţa europeană, „plantată” acasă

Îi întreb de unde sunt aceste tehnologii avansate şi metode moderne de a organiza lucrările atât în câmp, unde se cultivă via şi se cresc merele, cât şi la întreprindere. Îmi spun că, înainte de a amenaja terenul mlăştinos, pe care a fost construită întreprinderea, au studiat experienţa colegilor europeni, iar toate cele necesare le-au cumpărat de la nemţi, francezi, italieni. Le-au instalat şi i-au instruit pe oamenii din sat cum să lucreze cu ele, astfel asigurându-le locuri de muncă şi salarii potrivite. Li se mai dă şi prânzul gratis. Cred că la aceste două sute de muncitori nu le mai vine în cap ideea de a pleca la cules căpşune în Portugalia ori Grecia…

Un depozit modern, pe locul unde cândva a fost mlaştină

Toamnă târziu fiind, nu am mai ajuns la vie şi la livadă. Dar ştiu sigur că-mi doresc să revin aici la primăvară – să văd cum se lucrează pământul, cum arată muncitorii, cum apar primii lăstari pe şiragurile întinse de viţă de vie, cum zboară albinuţele prin pomii doldora de flori de măr. Se vede că încă nu m-au părăsit tablourile din copilărie cu albine şi viespi, piţigoi şi vrăbiuţe, fel de fel de musculiţe ce munceau fără oboseală, când înfloreau salcâmii ori merii şi cireşii. Mie-mi plăcea mai mult mierea de viespe, depusă în streaşina de stuf cu care era acoperită casa noastră. Cred că şi astăzi albinele şi viespile caută rămăşiţele de stuh în locul unde era cândva mlaştină, iar acum se înalţă aceste frumoase construcţii, unde se sortează şi se depozitează marfa, la care au lucrat şi ele în primăvară, polenizând florile merelor şi ale viţei de vie. Prin acest frumos aport ele merită să fie membre de onoare al întreprinderii agricole „Codru”, cu dreptul de a mai veni în primăvara viitoare pentru a lucra cu toată lumea la rând şi a asigura din nou roadă frumoasă.

În drum spre casă, mă tot gândeam la cele văzute, la cele auzite, la tot ce se întâmplă azi la noi în republică şi am ajuns la concluzia că, din fericire, nu ne-am prăpădit de tot. Că mai suntem. Că mai sunt forţe pe care nu le poate distruge nimeni şi niciodată, căci ele sunt mintea acestui popor, venele cu sânge sănătos ale acestui neam. Sunt miliardele de miliarde de fibre care constituie făptura tare şi neclintită a unui popor. Ion Chilianu şi Nicolae Ciobanu sunt astfel de fibre, iar pe faptele lor şi neobosita lor trudă se ţine acest pământ. Aş dori mult ca rădăcinile pomilor şi viilor de pe aici să se înmulţească şi să înflorească în toată Moldova, şi ca barza albă să ducă în cioc strugurele de poamă şi mărul rumen şi rotund, care să ajungă pe toate meridianele şi paralelele globului pământesc ca un frumos mesaj al micului mare popor care este – chiar dacă, până în prezent, nu se poate (auto)identifica.

20 noiembrie 2011
Foto: din arhiva întreprinderii „Codru”
 
Eugen Doga, 
în exclusivitate pentru TIMPUL