Administraţia ţaristă, coloniştii, toţi veneticii, după cum scrie Ion Costin, „s-au aruncat cu o lăcomie furioasă asupra acestui pământ, l-au secătuit, umplându-şi pungile şi sărăcind populaţia” (Ion Costin. Sub jug străin, p. 53).
Până în momentul anexării, Basarabia fusese o regiune economică foarte prosperă. Dar, deşi au găsit în Basarabia „pământuri dens populate şi îmbelşugate”, cum avea să se exprime însuşi ţarul Alexandru I, ruşii nu şi-au dat osteneala să conserve prosperitatea lor. Dimpotrivă, imediat după ce le-au ocupat, au recurs la comportamentul lor obişnuit, bazat pe jaf şi distrugeri. Totul era favorizat de sus, căci asuprirea socială s-a manifestat întotdeauna cu aceeaşi putere, dată fiind persistenţa relaţiilor economice feudale în Rusia.
În amintita Anafora a boierilor moldoveni către domnitorul Scarlat Calimah din 26 octombrie 1812, erau enumerate numeroasele bogăţii de care urma a fi privată ţara de atunci înainte prin pierderea jumătăţii răsăritene. Din nenumăratele cifre amintite, să reţinem doar că partea anexată trimisese anual la Constantinopol, pe vremea dominaţiei turceşti, câte 15.000 de boi, 13.000 de vaci şi 5.000 de cai, comparativ cu 5.000 de boi şi 5.000 de vaci livrate de Moldova rămasă neocupată de ruşi. De asemenea, Basarabia mai producea 140.000 din cele 300.000 de ocale de unt şi 120.000 din cele 200.000 de măsuri de grâu expediate la Poartă în fiecare an. (1) Tocmai de aceea reprezentanţii Moldovei o denumeau „partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune”, sau „hrana vieţuirii casălor noastre”, sau „belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerii, a mierei.”
Arătând pierderile reale ale Moldovei, istoricul rus Kasso arăta că „acest raport între cele două părţi ale Moldovei explică acea lovitură puternică ce a fost dată atunci vieţii economice a Moldovei prin scoaterea din componenţa ei a părţii celei mai productive. Despre importanţa agricolă a acestei părţi vorbeşte şi raportul în dările de grâne pe care domnitorii ieşeni le plăteau Porţii; două treimi din produsele cerealiere ce se expediau la Constantinopol erau produse de Moldova transpruteană, care a intrat acum în componenţa statului rus; aici se găsea şi centrul creşterii vitelor, acolo, pe întinderile nepopulate, unde veneau rar stăpânii lor – boierii moldoveni ce locuiau la Iaşi – păşteau enorme cirezi de vite cornute care, după pacea de la Bucureşti şi închiderea graniţei de pe Prut, s-au pomenit izolate de piaţa de desfacere, fapt care a pricinuit pagube serioase pentru moşierii respectivi, iar suferinţele posesorilor au fost exprimate, printre altele, în plângerile lor adresate guvernului rus. Capitala Moldovei – Iaşi – s-a pomenit a fi la câţiva kilometri de cordonul nostru de graniţă de pe Prut care o separa de fostul ei grânar – Basarabia; iar interdicţia dată de Rusia privind exportul în Moldova a făcut să crească acolo preţul pâinii în aşa măsură, încât el a devenit la Iaşi de două ori mai mare decât la Chişinău…” (2)
În schimb, bucuria ruşilor că au dobândit acest pământ binecuvântat era, fireşte, fără margini. Câştigul pentru Rusia era proclamat, după cum aminteam şi mai sus, de ţarul Alexandru I în manifestul său din 5 august 1812: „Această pace, ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu, a adus mari foloase Imperiului rus, pentru că în teritoriul său au intrat pământuri dens populate şi îmbelşugate.” (3)
Alte caracterizări superlative ale ruşilor la adresa bogăţiei ţărilor române în general şi a Basarabiei în special aveau să fie consemnate pe tot parcursul secolului al XIX-lea. Astfel, până la 1812, ţările române erau admirate pe faţă de ruşi. În 1808 Bantâş-Kamenski vedea că Bucureştiul era „cu puţin mai mic decât Moscova.” (4) În 1812 Ciceagov considera Ţara Românească „poate regiunea cea mai roditoare din Europa.” (5) Alt călător rus vorbea astfel despre Câmpia Română: „Partea aceea e bogată în roade şi cereale, îndestulată de toate bunătăţile, cu adevărat rai dumnezeiesc, adăpată de Dunăre şi de râuri mai mici, de izvoare ce curg din munţi şi păduri, bogată în peşti şi în toate roadele şi păduri şi lanuri de grâu, şi vite şi stupi cu albine.” (6) În sfârşit, generalul Jeltuhin avea să spună în 1829: „Toată întinderea aceea dintre Prut, Dunăre şi lanţul Munţilor Carpaţi, ocupată de principate, cuprinde pământul cel mai fertil…” (7)
Aceiaşi termeni superlativi îi folosiseră ruşii, mai ales la început, pentru descrierea Basarabiei. Sumarokov spunea în 1799 că „Basarabia poate fi numită Ţara făgăduinţei”; Ciceagov în 1812 că „Basarabia este o ţară frumoasă”; ţarul Alexandru I vorbea în 1818 despre „Basarabia, această provincie de aur” etc. În acelaşi an, Mihailovski-Danilevski spunea: „Câmpiile fertile ale Basarabiei sunt pline de flori care la noi (în Rusia) nu se găsesc decât în sere.” „Basarabia este o imensă masă verde plină de flori care se întinde cât vezi cu ochii”, spunea Vighel în 1823. „Nicio provincie care face parte din corpul Imperiului rus nu se distinge printr-o mai mare bogăţie în produse naturale, printr-un climat mai perfect şi printr-o situaţie geografică mai fericită decât Basarabia”, scria chiar şi în 1860 Egunov. „Dacă aţi fost atras de Rin sau Elba, Nistrul este şi mai aproape, mergeţi la Nistru, care este adevăratul farmec, adevăratul paradis”, spunea Dedlov. (8) Iar Afanasiev-Ciujbinski arăta că ruşii socoteau Basarabia „ca o mină de aur” şi de aceea găseau „foarte avantajos pentru ei să aibă slujbe acolo.” (9) Probabil din acelaşi motiv, în Rusia Basarabia era denumită „Italia rusească”, conform mărturiei din 1834 a doctorului german Zucker. (10)
Dar, cu toate acestea, Basarabia a rămas mereu la periferia economiei ruseşti. Deşi pare greu de crezut, este un fapt că până la 1830 a continuat să existe bariera vamală de pe Nistru, deşi Basarabia se „unise” cu Rusia de optsprezece ani. Or, se ştie că, pentru a se realiza o uniune politică, în primul rând trebuieşte realizată uniunea vamală, cum va fi cazul statelor germane în 1833, sau al principatelor române în 1846. Şi atunci, întrebăm din nou: despre ce uniune poate fi vorba?
Ruşii nu şi-au dat deloc osteneala să conserve „aurul” economiei basarabene. Dimpotrivă, primul lor gând a fost cel de a jefui. Închizând graniţa de pe Prut, produsele basarabene şi-au pierdut pieţele de desfacere din ţările române, Austria şi Turcia şi au trebuit să se reorienteze spre piaţa rusească. Aceasta în condiţiile menţinerii discriminării vamale. În plus, mai ales în primii ani de după anexare, dar şi în restul perioadei stăpânirii ruseşti, puhoaiele de colonişti veniţi din toată Rusia acaparau cele mai productive terenuri, şi în special Câmpia Bugeacului. Selecţionarea acestor colonişti nu s-a făcut pe niciun criteriu, în singura dorinţă de a modifica proporţia etnică a provinciei, net favorabilă românilor, şi de aceea în rândurile lor vor predomina aventurierii şi tâlharii, „drojdia Rusiei”, cum se va exprima generalul Kiseliov. Ei erau porniţi numai spre propria căpătuire şi n-aveau niciun interes ca Basarabia, de a cărei situaţie habar n-aveau, să-şi dezvolte economia. De asemenea, statul rus nu a încurajat cu nimic propăşirea regiunii. În preajma primului război mondial, populaţia provinciei locuia în mediul rural în proporţie de peste 90%. Era analfabetă exact în aceeaşi proporţie. În domeniul industriei lucrau 4.000 de muncitori în 1914 şi nici 2.000 în 1916, cifre care erau mult sub 1% din totalul populaţiei. În aceeaşi perioadă, lungimea totală a căilor ferate ale provinciei nu depăşea 1.000 kilometri, cu ecartament rusesc, fireşte, mai larg decât cel obişnuit, iar lungimea şoselelor totaliza exact 413 kilometri. (11)
De altfel, singurele căi ferate ale Basarabiei erau între Tighina şi Chişinău, construită în 1871, între Chişinău şi Corneşti în 1873, între Corneşti şi Ungheni în 1875, între Tighina şi Galaţi în 1877, între Mateuţi, Bălţi şi Noua Suliţă în 1894 şi între Basarabeasca şi Cetatea Albă şi între Ungheni şi Bălţi în 1914.
Ca să dăm cuvântul şi apărării, să recunoaştem ceea ce afirma istoriografia sovietică, anume că, pe parcursul dominaţiei ruseşti, s-au dezvoltat în Basarabia unele ramuri ale agriculturii, printre care pomicultura, legumicultura, cultivarea tutunului, a viţei de vie şi vinificaţia, toate ca urmare a intensei cereri de pe piaţa rusească.
De asemenea, se susţine că deja din 1825 au fost anulate provizoriu taxele vamale pentru unele mărfuri exportate în Rusia, iar în 1826 şi 1830 au fost promulgate legi prin care se abrogau ultimele restricţii ce mai existau pentru negustorii şi ţăranii moldoveni privind comerţul cu celelalte gubernii ale Rusiei, date care, în fapt, confirmă afirmaţia noastră făcută mai sus.
Tot istoriografia sovietică susţinea că imediat după 1812 s-au dat unele privilegii comerciale oraşelor, mai ales Chişinăului şi Ismailului. Altă îmbunătăţire a constituit-o lichidarea, în satele care aparţineau statului şi în oraşe, până la 1869, a sistemului de arendare a unor venituri reale ale statului. Astfel, s-au unificat sistemele de impozite, abrogându-se îngrămădirea haotică a dărilor şi prestaţiilor moştenite de la fanarioţi, reducându-se fiscul. (12)
În ciuda acestor îmbunătăţiri, economia Basarabiei a progresat foarte puţin sub stăpânirea rusească, ceea ce a făcut-o una dintre cele mai înapoiate regiuni ale Europei neruseşti de la începutul secolului al XX-lea.
