Unul din elementele cele mai importante ale cunoaşterii istorice este memoria deportărilor din anii 1941 şi 1949, în timpul cărora mii de români/moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi ale Basarabiei istorice au fost deplasaţi de către regimul totalitar sovietic spre regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice.
Intuiam desigur că amploarea proiectului va depăși estimările inițiale, pentru că practicile de strămutare a populației Basarabiei în regiunile îndepărtate ale URSS au fost variate și extrem de complexe. Doar să ne imaginăm, că la sfârșitul Uniunii Sovietice, în afara granițelor României locuiau peste patru milioane de români, dintre care circa jumătate de milion în afara frontierelor RSS Moldovenească. Datorită acestor procese, în perioada de după pulverizarea statului sovietic avem un mozaic pestriț și variat al repartizării românilor/moldovenilor în spațiul ex-sovietic. Conform recensământului din 2004 realizat în Republica Moldova 2,564,849 oameni (din totalul de 3,383,332) sau 78 la sută din populaţia acesteia s-au declarat români/moldoveni. Cu Transnistria numărul cuplat al celor două categorii se ridică la 2,741,849 oameni. În acelaşi timp, recensământul din 2001 din Ucraina a numărat 258,600 moldoveni şi 150,989 români. 172,330 români/moldoveni au fost număraţi în recensământul din 2002 din Federaţia Rusă, majoritatea dintre aceştia locuind în Moscova, dar de asemenea în Kuban, Siberia de Sud şi Extremul Orient Rus, unde au fost deportaţi în perioada stalinistă sau au migrat în contextul politicilor sovietice de colonizare. În jur de cincisprezece mii de român/moldoveni locuiesc în Kazahstan, majoritatea în regiunea Karaganda, dar de asemenea în regiunile industriale ale nordului și sudului ţării, o altă ţintă a deportărilor şi politicilor de colonizare și strămutare sovietice. Dacă exceptăm românii/moldovenii plecaţi în Occident după 1991, care sunt raportaţi la recensământul din R. Moldova, atunci aceştia mai locuiesc în fostele republici sovietice: Belarus (4,300 în 1999), Letonia (1,894 în 2010), Kârgâzstan (778 în 1999), Lituania (704 în 2001), Estonia (645 în 2000), Tadjikistan (300 în 2000) etc.
Din această avalanșă de date statistice putem desprinde două concluzii preliminare. Prima şi cea fundamentală este că la nivelul percepţiei etnice locuitorii Moldovei istorice sunt divizaţi între a se considera a fi români şi a fi moldoveni, o chestiune, care exceptând cazul României, are o puternică conotaţie distinctivă atât la nivel etnic, cât şi la nivel politic. Ce de-a doua concluzie este legată de diversitatea geografică a răspândirii românilor/moldovenilor, ceea ce face extrem de interesant un studiu asupra modelării percepţiei lor identitare, dar și asupra felului cum s-a realizat această dispersare pe teritoriile actuale ale fostei Uniuni Sovietice, lucru pe care l-am constatat în timpul primelor două ediții ale Expedițiilor Memoriei, pe care le-am organizat în 2013 și 2014 în Kazahstan.
În acele două expediții, studenți și profesori de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Pedagogică de Stat, Universitatea Liberă Internațională, Universitatea „Al.I. Cuza” Iași și Universitatea din București, cercetători de la Institutul de Istorie a Academiei de Ştiinţe, jurnalişti de la postul de televiziune „TV Moldova 1” și TVR Iași, precum și oameni de film (regizor și producător de la OWH), au vizitat regiunile Almatî și Karaganda. Despre rezultatele acestor expediții s-a relatat pe larg în paginile TIMPULUI, iar din aceste călătorii au reieșit două producții documentare și o culegere de documente despre prizonierii de război români din lagărul nr. 99 Spassk.
În acest an, tot datorită suportului statului român, în perioada 19-28 septembrie, un grup de expediționari s-au deplasat în regiunea Irkutsk din Federația Rusă, unde timp de zece zile au desfășurat mai multe investigații de arhivă și de teren, întâlniri cu reprezentanții diasporei românești/moldovenești și cu mediul de cercetare din această parte a Siberiei Orientale. Alegerea regiunii Irkutsk ca țintă a acestor expediții a fost într-un fel explicată în numărul anterior al ziarului, ea fiind determinată de faptul că în anul 1949, în timpul celui mai mare val de deportări din Basarabia, aici au fost aduși circa șase mii de basarabeni. În plus, această regiune s-a aflat în epicentrul mai multor construcții sovietice grandioase, cum ar fi Centrala hidro-electrică de la Bratsk și Magistrala Baikal-Amur, care ne indica prin recensământ existența unei comunități de câteva mii de români/moldoveni la Irkutsk.
Românii/moldovenii au venit relativ târziu, cam printre ultimele dintre cele circa o sută de naționalități ale regiunii Irkutsk. Cele mai mari comunități de până la ei le-au alcătuit ucrainenii, veniți aici în două valuri mari, unul în perioada interbelică, ca rezultat al marii terori staliniste, altul din Ucraina de Vest, alipită la URSS în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial; apoi comunitatea poloneză și belarusă, care a avut același traseu cronologic și istoric, cea a germanilor de pe Volga, la care după război s-au adăugat reprezentanții țărilor baltice, în mod esențial lituanieni, aduși aici forțat în 1948, deci cu un an înaintea basarabenilor.
Investigațiile preliminare asupra comunității românești/moldovenești ne arată că aceasta poate fi împărțită convențional în trei generații. Prima este generația celor deportați în 1949 și a urmașilor acestora, pe care i-am găsit în mai multe raioane ale regiunii Irkutsk. Cea de-a doua parte sunt cei care au venit „de bună voie” (cum le place să glumească), adică cei veniți la construcția marilor proiecte sovietice, gen Bratsk sau BAM, dar și cei veniți cu alte interese personale sau de serviciu în perioada sovietică. În sfârșit mai există o categorie, a celor veniți în regiune după 1991, în mare parte ca rezultat al faptului că nu s-au regăsit acasă, preferând să vină aici pentru a începe afaceri, în special cu lemn, și care s-au sedentarizat cu timpul trăgând după ei și alți moldoveni.
Repartizarea lor geografică în regiune este de asemenea spectaculoasă și interesant de urmărit. Documentele de arhivă ne arată că în anul 1949 toți basarabenii deportați au fost descărcați la stația Taișet, aflată la circa 800 km nord-vest de Irkutsk, acolo unde se termina calea ferată. De aici ei erau urcați în căruțe, mergeau pe jos sau îmbarcați pe bacuri și transportați pe râu spre diferite locații din taigaua siberiană. La acel moment locațiile nici măcar nu aveau denumiri, unele fiind denumite convențional „kilometrul 92” sau „kilometrul 195”. În unele localități existau alte comunități de ucraineni, belaruși sau lituanieni. Actualele raioane Taișet și Ciunsk, aflate lângă Bratsk, au fost principalele locații de dislocare a basarabenilor, în mod special localitățile Usolisk (circa 150 basarabeni); Tulun – circa 100 persoane; Zima – aproximativ 100 persoane; Nijne Udinsk – sub 100 persoane; Taișet (Kvitok) – peste 300 persoane; Alzamai – 44 persoane; Muhina – 130 persoane; Veselyi – 510 persoane; Sosonovka – 559 persoane; Izykan – 56 persoane; Parcium (Parcium 92) – 470 persoane; Novociunka 115 (Novociunka 120) – 411 persoane. Majoritatea celor aflați în această regiune erau folosiți la tăierea pădurii, prelucrarea lemnului și defrișarea pământului, la construcția caselor și ridicarea satelor. Cel mai renumit este cazul satului Veselyi, ridicat în totalitate de basarabeni. La început locuiau în 6 corturi mari în mijlocul pădurii, după care au început tăierea copacilor și defrișarea teritoriului, unde actualmente se află localitatea. Casele din Veselyi sunt un amestec de case rusești cu elemente de casă moldovenească, în care veranda este un decor distinctiv, la fel ca și diferitele ornamente de la ferestre și uși, care nu se regăsesc la casele tradiționale ruse. În acest sat exista chiar și strada Moldovenească (actualmente Matrosov), iar expediționarii au găsit familii de basarabeni care au fost deportați încă în 1949 (cel mai cunoscut este cazul familiei Lopata-Bârlădean, soția fiind din Orhei, iar soțul din Anenii Noi). De asemenea, pe parcursul expediției am aflat de existența satului Moldovanca, lângă Novociunka, dispărut deja, în care au locuit doar români/moldoveni, amestecați cu ucraineni și din care a rămas doar cimitirul cu mormintele basarabenilor decedați acolo.
O altă parte a basarabenilor deportați în 1949 vor fi duși în regiunea Bodaibo, la minele de aur, unde în anul 1952 erau raportați că există 646 persoane. În total, în anul 1952 în regiunea Irkutsk erau 3 326 basarabeni, deci cu peste 2 500 mai puțini decât fuseseră deportați, despre soarta lor încă urmând să ne clarificăm documentar.
Actualmente în regiunea Irkutsk locuiesc, după recensământul din 2002, circa 2200 de moldoveni, ceea ce reprezintă 0, 08 la sută din populația regiunii, ei fiind a 15 comunitate națională ca mărime în Irkutsk. Aici există mai multe atestări ale prezenței comunității românești/moldovenești, printre care strada Moldovenească, aflată în partea dreaptă a râului Angara, care desparte orașul în două. Dar printre locuitorii regiunii se găsesc și mulți cu numele de familie Moldavschii, unul dintre ei, Evghenii Moldavschii, contactându-ne ulterior pentru a ne spune că este unul din descendenții populației de basarabeni deportați în 1949.
Valorificarea potențialului Expedițiilor Memoriei oferă o perspectivă neordinară asupra istoriei noastre, dar dincolo de acest aspect științific, proiectul are o componentă importantă de interconexiuni: între mediul academic din R. Moldova, România și Federația Rusă, între studenții noștri și cei ruși, între cele două state românești și numeroasele comunități de români/moldoveni, pentru care prezența expediționarilor constituie o posibilitate de a te simți acasă și de a vedea un interes al Patriei istorice lor față de ei.
(Continuare în pagina 20)
