Raţionamentul acceptării proiectului european de către statele care au iniţiat UE pare simplu de înţeles actualmente, dar la momentul respectiv lucrurile erau departe de a părea astfel. Fiecare stat-membru dincolo de asumarea identităţii pan-europene, la care am făcut referinţă în articolele precedente, a avut motive şi interese particulare, care a determinat aderarea la uniunea suprastatală, la fel cum acest lucru se va întâmpla în cazul fiecărui stat care va adera ulterior la UE. În cazul Germaniei, spre exemplu, bazându-se pe calcule instrumentale practice şi pe o identitate colectivă transformată, elitele germane au primit proiectul european ca pe un mod de a atinge o „egalitate în drepturi” cu vecinii europeni, lucru văzut ca esenţial pentru realizarea unei liste lungi de obiective de politică externă în perioada de după război: reabilitarea statutului internaţional al Germaniei, prioritatea politică de reunificare, reconstrucţia şi refacerea economică.
La rândul său, interesul iniţial al Franţei pentru integrare europeană a făcut parte din politica de putere, din procesul de restructurare a ordinii în perioada postbelică. Confruntată cu hegemonia americană după al Doilea Război Mondial, Franţa a apelat la cooperarea europeană pentru a recâştiga statutul de putere mondială. Dar în acelaşi timp, integrarea europeană avea pentru Franţa ca scop limitarea influenţei şi a eventualului revanşism german.
La momentul conceperii UE, Italia era o fostă dictatură fascistă, cu o economie care se baza pe agricultură şi pe rate ridicate ale şomajului, cu o mişcare comunistă puternică, care risca să domine spectrul politic. În concepţia prim-ministrului De Gasperi, aderarea la CEE urma să ofere securitate nou-născutei democraţii italiene, să scoată Italia din ipostaza victimizată a responsabilităţii pentru război şi să ofere acces la beneficiile cooperării economice europene.
Pentru fiecare din ţările Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg), integrarea europeană a fost iniţial un act motivat de interesul naţional propriu al fiecărui stat. Pentru toate cele trei, prioritar a fost câştigarea accesului pe piaţă, or ele fiind ţări mici, depindeau mai mult de accesul la pieţele europene decât depindeau oricare dintre celelalte ţări mai mari din Europa de exporturile din statele Benelux.
Extinderea europeană între deziderat pan-european şi interes naţional
Condiţiile pentru extinderea CEE au fost prevăzute prin art. 49 al Tratatului de la Roma din 1957, la acel moment poarta fiind deschisă pentru orice stat al Europei Occidentale care considera că o „Europă unită trebuie realizată prin dezvoltarea instituţiilor comune, fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea graduală a politicilor sociale”. În 1973, membri ai CEE au devenit Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (primul val de extindere). Deşi a salutat crearea CECO şi CEE, Marea Britanie nu a considerat iniţial oportun să devină membru într-o organizaţie supranaţională. Britanicii au respins ideea pe motivul că suveranitatea colectivă şi instituţiile europene nu erau necesare pentru a îndeplini obiectivele de securitate şi prosperitate. Guvernul britanic susţinea interguvernamentalismul tradiţional şi era convins că fără participarea britanică, CEE nu avea şanse de reuşită. Rezultatele impresionante obţinute în timp ce CEE a schimbat această poziţie şi în 1961 guvernul britanic a aplicat pentru aderare la constructul european alături de Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Dar drumul spre aderare a fost unul mult mai îndelungat, Franţa respingând iniţial în 1963, apoi în 1967, cererea britanică, sugerând printre altele că Marea Britanie ar acţiona ca un „cal troian”, permiţând SUA să dobândească acces nedorit în Comunitate. Abia după 12 ani de negocieri, atunci când a fost demonstrată disponibilitatea societăţii britanice de a arăta mai mult interes pentru relaţiile cu Europa decât cu SUA, atestăm acceptarea Marii Britanii în familia europeană.
Când Danemarca, ca prima ţară nordică, a solicitat în 1961 aderarea deplină la CE, Norvegia a depus şi ea cerere de aderare anul următor. Franţa a respins în schimb continuarea negocierilor, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 1967, când aceste state au solicitat din nou aderarea la Comunitate. După al doilea refuz, danezii au reuşit să armonizeze într-un mod pragmatic un număr semnificativ de legi, reuşind să convingă comunitatea europeană de necesitatea acceptării sale în 1973.
Procesele de integrare ale Greciei (1981) şi Portugaliei (1986) au fost deseori comparate datorită unui număr de trăsături comune: state periferice mici, dezvoltare economică mai limitată şi industrializare scăzută, standard de viaţă mai mic decât media europeană, democratizare recentă, localizate în sudul Europei şi aderare târzie la Comunitatea Europeană. Ca şi în cazul R. Moldova, poziţia Portugaliei şi a Greciei era extrem de ambiguă, ambele fiind conceptual membre depline, dar într-o postură dependentă, chiar de ţara din lumea a treia, ambele în întregime în Europa şi în acelaşi timp în afara ei. Această ambiguitate, ca şi în cazul nostru, reflecta multiplele faţete ale participării în Europa, fluiditatea şi estomparea frontierelor sociale, politice şi existenţiale ale Europei şi ambivalenţa a ceea ce înseamnă să aparţii Europei. În ambele cazuri negocierile s-au axat în principal pe termene-limită ale implementării, derogări temporare şi perioade de tranziţie, şi nu pe conţinutul aquis-ului comunitar. În Grecia, aderarea a avut loc fără un consens larg, în ciuda unor disensiuni serioase între partidele politice şi în rândul populaţiei, în timp ce în Portugalia, integrarea europeană a avut loc fără mobilizarea populaţiei, dar şi fără opoziţia prea mare. Aici aderarea a fost rodul unei convergenţe între elite, din moment ce toate partidele politice, cu excepţia celui comunist (cine s-ar fi mirat), au fost de acord că această opţiune înseamnă viitorul inevitabil al ţării.
Spania era o ţară săracă, care se axa în principal pe agricultură, marcată de cei patruzeci de ani sub dictatura lui Franco şi de izolarea internaţională datorată acestei situaţii politice. Negocierile pentru aderare la CEE, deschise oficial pe 17 octombrie 1978, au durat aproape un deceniu, iar Tratatul de aderare a fost semnat pe 12 iunie 1985. Integrarea europeană s-a bucurat de un consens larg în rândul partidelor politice, aceasta însemnând, şi pentru elita politică şi pentru opinia publică, reîntoarcerea în lumea occidentală, din care ţara se simţea exclusă.
Căderea comunismului în Europa de Est şi dezintegrarea URSS a deschis noi oportunităţi pentru statele neutre, Finlanda, Suedia şi Austria, care nu aderaseră la CEE/UE din cauza ambiţiilor lor politice iniţiale şi a legăturilor strânse cu NATO. Pentru Finlanda, crearea de legături cât mai strânse cu „blocul vestic” a devenit o prioritate. În plus, Finlanda, precum şi Suedia, au avut probleme economice serioase la începutul anilor 1990. Pe acest fundal, noua „CE cu piaţă unică” a apărut ca o alternativă tot mai atractivă. Negocierile pentru aderare s-au încheiat în martie 1994, întregite de un referendum pe tema aderării, care a adus toate cele trei state în anul 1995 în cadrul Uniunii Europene.
Când noile state membre – Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia – au aderat la UE pe 1 mai 2004, urmate la scurt timp de România şi Bulgaria în 2007, apoi şi de Croaţia în 2013, aceste momente au marcat punctul culminant al unui proces îndelungat şi anevoios. Cipru şi Malta aveau acorduri de asociere încă din anii 1970 şi au depus cereri pentru aderare din 1990. Ţările central şi est-europene le-au urmat exemplul între 1994-1996. După 1991, ele au realizat legături instituţionale cu UE sub formă de „acorduri europene”, care „asigurau cooperarea în domeniul politic, economic, cultural şi altele – incluzând un grad ridicat de liberalizare a comerţului – şi adoptarea unor părţi importante ale regulilor şi politicilor europene”.
Aceste ultime experienţe de integrare şi europenizare au reprezentat un proces în etape de dobândire a accesului în Europa, pe de o parte, şi de „europenizare anticipatoare şi adaptivă”, pe de alta. Natura relaţiei lor cu UE a fost aceea de solicitanţi, candidaţi, parteneri de negociere şi de ţări în curs de aderare mai degrabă decât de membri deplini. Ca urmare, noile ţări membre (ca şi R. Moldova) au fost în principal „importatori” ai legislaţiei, politicilor şi practicilor UE, „primitori ai politicilor”, cu oportunităţi limitate de „exportare” a preferinţelor şi priorităţilor naţionale specifice în calitate de decidenţi politici.
Dar dincolo de aceasta, pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, UE simboliza valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă. Reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste state: perspectiva aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţii economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune.
Extinderea proiectului european de unitate a fost un proces continuu încă din momentul realizării sale şi nu se va opri la frontierele actuale ale UE. Reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial, a fost visul părinţilor fondatori ai UE, care doreau o Europă unită şi liberă. În consecinţă, extinderea Uniunii Europene este împlinirea unei viziuni, o viziune care se confundă cu însuşi scopul urmărit de UE şi de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constituţional care să le încurajeze să muncească împreună în condiţii de pace şi stabilitate.
