Atât conferirea statutului de limbă de stat a limbii „moldovenești”, cât și Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM (legea unui stat deja inexistent) au marcat istoria țării noastre pe deplin, lucru evident în societate, politică, cultură, știință și alte domenii de activitate umană. Multe personalități marcante din țară își atribuie acea mare victorie de la 31 august 1989, însă am o întrebare, de ce peste 24 de ani această lege nu funcționează sau funcționează așa cum o înțeleg unii? De ce ca să ne angajăm la o companie privată cu un salariu decent, trebuie să cunoaștem în mod obligatoriu limba rusă, și nu limba de stat sau cea engleză? Oare la 31 august 1989 a avut loc o victorie?

Limba „moldovenească” discutată în 1989

Nu mi-am propus să critic acele evenimente sau personalități, ci să trezesc societatea noastră din amorțirea intelectuală în care se află. Sfârșitul anilor 80 – începutul anilor 90 au fost determinanți pentru istoria RM, iar evenimentele petrecute au multe repercusiuni în prezent. Prezentul demonstrează greșelile făcute în trecut, iar istoria trebuie să ne învețe să le evităm în viitor. În arhivele din R. Moldova se păstrează multe informații importante care descriu cum s-au petrecut evenimentele, una dintre acestea este Arhiva organizațiilor social-politice din R. Moldova, care deține documente importante cu referire la problema care ne interesează.
Problema conferirii limbii „moldovenești” statutul de limbă oficială a fost mai des discutată la începutul anului 1989, datorită hotărârii prezidiului Sovietului Suprem al RSSM de la 25 ianuarie, care a pus începutul pregătirii proiectelor de lege ale RSSM cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul republicii, conferirea statutului de limbă de stat limbii „moldovenești” și legea cu privire la grafia latină. Această sarcină a fost atribuită comisiei pentru învățământul public, știință și cultură a Sovietului Suprem, care a creat grupuri de lucru, luând în discuție și problema scrierii limbii „moldovenești” la grafie latină. Proiectele de lege „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești” și „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” urmau să fie create „fără atingerea intereselor și necesităților altor naționalități, care locuiesc pe teritoriul Moldovei”. Această idee, expusă de prim-secretarul Comitetului central al PC din Moldova, dl Simion Grossu, la Plenara a XIII a PCM din 11 mai 1989, a stat la baza activității comisiilor de deputați pentru crearea proiectelor de lege.

Cum a devenit rusa limbă de comunicare a minorităților

Dacă în 1989 se aplica statutul limbii ruse doar ca limbă de comunicare unională (proiect prodemocratic) și se elimina implicarea limbii găgăuze (și a altor limbi) în documentele oficiale ale statului și obligatoriu toate documentele urmau să fie redactate numai în limba „moldovenească”, situația actualmente este alta. „Oficializarea” limbii găgăuze atât într-un proiect, cât și în altul a stârnit atât nemulțumirea etnicilor ruși, care până la acel moment erau privilegiați prin folosirea limbii ruse ca limbă de stat, cât și celelalte entități, inclusiv cea găgăuză, cărora le era mai comod să comunice cu oficialitățile în limba rusă, decât în limba populației băștinașe, pe care într-o perioadă îndelungată până atunci nu o asimilase. Astfel minoritățile etnice, consolidându-se, au cerut introducerea limbii ruse ca a doua limbă de stat. Oficial, acest lucru l-a făcut Comitetul orășenesc Râbnița al PCM la 28 august 1989, printr-un proiect de lege creat de doctorul în drept și profesorul V.N. Iacovlev, fiind expediat organelor decizionale și juridice atât la nivel local, cât și la nivel unional.

Rezultate, după 24 de ani

La 20 august 1989 vor fi publicate proiectele de lege care urmau să fie propuse spre vot în Sovietul Suprem al RSSM, însă ele se vor detașa de rezultatele obținute din dezbaterile și propunerile publice, făcându-se doar mici și neînsemnate schimbări față de proiectele inițiate de la 31 martie 1989. Acest șovinism și dorință de a menține propria politică de partid și viitorul curs al țării îi va costa atât pe comuniști, cât și pe întreaga societate moldovenească.
Evenimentele de la 31 august 1989 vor fi începutul oficial al dezmembrării statului moldav în părți etnice, politice, culturale etc. Ceea ce va continua va fi doar o evoluție a unei situații care nu va mai depinde de oficialitățile moldovenești.
Posibil, mulți nu vor fi de acord cu o asemenea informație, dar eu, ca persoană care nu am trăit acele evenimente, îmi vine mai ușor să le analizez detașat. Nu pretind la adevărul pur, ci doresc să schimb atitudini și mentalități. Victoria de la 31 august 1989 pentru limba „moldovenească” este ca „victoria lui Pirus”, are o lege care o face vulnerabilă, are un statut pe care nu îl respectă nimeni, nici chiar autoritățile statului. Încercați să vă adresați la o instituție a statului din Comrat, Bălți, Cahul sau chiar Chișinău în limba „moldovenească” la funcționari ruși (care sunt majoritari) și veți primi automat răspunsul dorit în limba română?! În multe instituții ale statului sunt inscripții numai în limba rusă, ceea ce încalcă grav legea. Chiar și unii parlamentari și demnitari din guvern, care sunt reprezentanții acestui popor, majoritar vorbitor al limbii române, nu cunosc nici măcar limba „moldovenească”. Însă legea îi obligă. Păcat că numai legea.

„Este necesar să învețe limba țării în care locuiesc…”

Dacă punem problema că limba rusă ce se vorbește între minoritățile etnice, atunci de ce noi, moldovenii, suntem impuși să vorbim cu minoritățile etnice, care nu ne cunosc limba, în limba rusă? Oare nu noi, populația băștinașă, suntem prioritari în țara noastră? Nu atentez la drepturile și necesitățile de dezvoltare a minorităților din R. Moldova, dar nu cumva pentru ei este mai necesar să învețe limba țării în care locuiesc ca să se dezvolte și să se integreze mai activ, decât limba unui stat străin? Fiecare minoritate este în drept să-și cunoască și să-și învețe limba de comunicare, care este garantată prin Constituție, dar trebuie să cunoască și limba statului în care locuiește la moment, care de asemenea este stipulat în Constituție. Dacă nu este obligația juridică, atunci ar trebui să fie obligația morală a bunului simț. Dar vinovați de situație sunt și autoritățile statului care nu aplică legea „cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” în normele legale, ci o interpretează. Măcar să modifice titulatura, care deja nu mai reprezintă realitatea cotidiană, dacă nu și o parte a conținutului din ea.

Alexandru Argint
Arhiva organizațiilor social-politice din RM