Războinicii (și războinicele!) de tastatură vor declarații, reacții, chestii și impresii. Compară România cu Polonia, ce zic polonezii că fac trebuie să facem și noi, imediat, fără multe întrebări. Îmi amintesc ceva dezbatere la Digi 24 de la începutul războiului cu breaking news: polonezii le dau ucrainenilor toate avioanele MiG-29!
Și imediat a început delirul: noi de ce nu le dăm ucrainenilor toate MiG-urile 29 pe care le avem? Să li le dăm imediat, acum, pe toate! (Secretul lui Polichinelle: România nu mai are MiG 29 hăhăhăăă, de pe vremea lui Ceaușescu! LE de pe vremea lui Iliescu) Nu mai conta cât de funcționale erau MiG-urile 29 ale polonezilor, dacă au mai ajuns până la urmă la ucraineni și cât le-au folosit, disperarea era de ce nu le dăm și noi pe-ale noastre? Și erau piese grele în studio, toți de acord că da, trebuie să le dăm ucrainenilor toate MiG-urile 29 românești, acum, repede, să iasă ministrul să anunțe că le dăm. Prelipceanu parcă tot cerea în cască să i se spună câte MiG-29 are România? Cum nu are? De ce nu are?!?!? Și noi ce le dăm ucrainenilor?
Acuma, presiunea asta a vectorilor mediatici pro-ucraineni combinată cu habarnismul doamnei Țoiu e un cocktail exploziv. Înțeleg că s-a ajuns la discuții despre dronă, rușii zic că nu-i a lor, Țoiu vrea să le dea drona înapoi, ăia nu vor s-o ia. Apoi văd băieți care n-au făcut o zi de armată, n-au dat 3 minute la sac, n-au băgat în viața lor o alergare de 10k – dar știu ei cum stă treaba cu piloții de pe avioanele de vânătoare și îi sfătuiesc dacă să apuce manșa de la vârf sau de la rădăcină.
Și e așa o stare de hiperexcitare, vor să vadă și ei o vitejie ceva, toți îi gâdilă pe Țoiu și Moșteanu să iasă, să zică, să ia atitudine, să ia măsuri, să le ia branțurile din bocanci rușilor, să ceva și ei acolo. Îi mai zăngăne și vectorii Chișinăului, înțeleg că Maia Sandu a ajuns lider regional pe bază de vorbe, n-am văzut încă o analiză serioasă a discursurilor ei, dar ideea e că hiperexcitarea asta dă în climax cu stropituri.
