Greva profesorilor, o prefață la un cutremur ce stă să se declanşeze în întreaga societate românească

Jurnalistul Cornel Nistorescu scrie, în Cotidianul, că greva profesorilor ar putea fi „o prefață la un cutremur” ce stă să se declanşeze şi să cuprindă întreaga societate românească.

Iată textul:

„Greva profesorilor polarizează scena publică. Are toate datele unui cutremur mai puternic care n-a început și pentru care se fac eforturi subterane de a-l bloca.

Poate, poate se amînă! În nici un caz, nu sunt semne că se umblă la cauzele sale. Mulți reduc greva la o singur punct pe ordinea de zi: salariile profesorilor. Alții încearcă să-i găsească și explicații politice. Cadrele didactice ar fi și victimele unor manipulări. Sunt zădărîte pentru a bloca sau complica negocierile din rocada premierilor. Prea e mare coincidența, zic ei. Greva a izbucnit în buza deciziilor definitive privind schimbul de putere din Palatul Victoria și ar fi dirijată. Cum au rezistat profesorii mai bine de un deceniu ca legea privind alocările bugetare pentru educație să fie ignorată și se trezesc tocmai acum?

Nu îmi propun să cercetez încărcătura de adevăr aflată îndărătul acestor alegații. De ani de zile, populația României este captivată de luptele intestine pentru putere și de mîncătoriile politice din viața partidelor. Cine cu cine se aliază, cine și ce post ochește, cum se cațără, cine crește și cine a căzut în dizgrație. Bîrfele despre luptele intestine domină presa. Sunt subiecte naționale și cititorii urmează mass-media, căzînd și ei într-o competiție de profeții și păreri fără viitor. Cam cît poate presa pot și ei. Trece ea peste fenomene și dosare importante, trec și consumatorii de informații. Dintr-o cumplită superficialitate, jurnaliștii se rezumă la suprafața lucrurilor, păcălind populația să îi urmeze în știrile de senzație și în obositoarea lor flecăreală politică.

Pe un asemenea fond, nu mai rămîn loc și energie pentru discuțiile despre cauzele mai adînci ale unor fenomene din domeniile vitale pentru România. Nu cumva greva cadrelor didactice (spartă sau evitată numai de cei ancorați la instituțiile de putere) depășește cu mult o nemulțumire salarială?

Nu cumva greva profesorilor semnalează o problemă de fond a societății românești și prefațează un dezastru? Un sector important își semnalează drama existențială. România captivată de politică și afaceri s-a depărtat prea mult de un domeniu și de o categorie socială, esențială în nivelul de pregătire și performanță în societate.

Nu cumva România a ajuns să abordeze progresul și să-și contureze viitorul cu tineri pregătiți de o pătură săracă, ignorată, vizibil subpregătită pentru misia ei?

Nu cumva corpul profesoral este într-o desincronizare totală cu proiectele decidenților?

Nu cumva prestigiul și condiția cadrelor didactice aflate în declin pregătesc prăbușirea totală a domeniului?

Nu cumva școala românească este blocată între presiunile bisericii și curentele de libertinism venite din afara României?

Nu cumva asistăm și la o coliziune între tradiționalismul românesc și obligațiile la progresism asumate de conducători fără acordul populației?

Nu cumva situația militară din regiune absoarbe fonduri și eforturi care depășesc proporția lucrurilor și împing situația educației într-un derizoriu periculos pentru existența noastră?

Nu cumva ambiguitățile, ezitările și felul în care a fost administrată pandemia au împins profesorii și elevii într-o neîncredere periculoasă? Experimentele și improvizația în loc să ducă la înnoire au întărit sentimentul că se poate oricum.

Nu cumva învățămîntul și educația sunt scindate iremediabil? Părinții și profesorii au rămas ancorați în tradiție, elevii, captivați de modernitate, iar conducerea Ministerului Educației,  dominată de noile direcții imprimate de la Bruxelles și de peste Ocean?

Nu cumva greva profesorilor are la bază și un sentiment de inadaptare, de refuz al încercărilor de impunere a reglementărilor de gen, progresism și LGBT?

Nu cumva nemulțumirea lor țintește și această direcție impusă cu insistență de la Ministerul Educației?

Nu cumva între cum vede ministrul Ligia Deca procesul educativ (un necadru didactic pregătit în afara sistemului și preocupat să aplice doar experimentele europene și americane) și corpul didactic se cască o prăpastie de netrecut? Nu cumva este vorba despre o distanță uriașă între ce vor Bruxelles-ul, Iohannis și Deca și ce vrea societatea românească? Inclusiv între ce vrea și ce poate ea în fața schimbărilor formulate ca obligatorii?

Nu cumva corpul didactic se revoltă pentru că se simte trădat de un profesor care nu îl reprezintă nici măcar în normele elementare de comportament, necum în interesele și în proiecțiile sale de viitor? El încă se mai laudă că „a lucrat” la programul „România educată”, tergiversat de profesori (în fond, refuzat de aceștia) fără să înțeleagă că este autorul unui mare eșec în materie.

”Solicitările dascălilor pentru măriri salariale sunt îndreptățite în condițiile în care avem o inflație destul de mare. Dar, în realitate, avem nevoie de mult mai mult și am spus acest lucru în ultimii ani, când lucram la proiectul România Educată”.

Putem considera că președintele a lucrat la programul „România educată” cu cele două-trei declarații ale sale și că a susținut convingător o direcție? Putem considera că profesorii îl susțin și îl urmează? Nici vorbă! Mai degrabă, îi pun în cîrcă toată decăderea sistemului educațional, a interesului, a suportului material, a prestigiului, deși starea generală este și opera predecesorilor în funcție și a vînturării de coaliții politice. Profesorii (și nu numai ei) văd în desemnarea unor incompetenți la Ministerul Educației un semn de dezinteres, de dispreț, de nepăsare, de transformare a poziției într-o sinecură. Mulți văd și în președinte un oportunist și un profitor ridicat din procesul de învățămînt, nu un profesionist care să-i înțeleagă și să-i susțină.

Nu cumva corpul didactic a înțeles că o declarație primitivă în formulare nu conține și o preocupare serioasă pentru modernizarea domeniului? Nici în anii de luptă ai Școlii Ardelene și ai Revoluției de la 1848, intelectualii români nu formulau atît de simplist (să nu spun altfel) nevoile acestui domeniu vital pentru existența poporului român.

Nici măcar un primar de comună mică nu poate scrie în spatele biroului său ori pe ușa de la intrare o asemenea frază fără să stîrnească zîmbete și ironii.

”Trebuie să avem toate condițiile, nu doar săli moderne, trebuie să avem grijă de profesori să aibă condițiile pentru a-și face treaba cum trebuie”.

Trecerea în Senat pe repede înainte a Legilor educației nu face decît să ne arate că o adunătură de politicieni (între cele mai slabe din cîte a avut țara!) se chinuie ca pisica să îngroape în nisip cauzele unui cutremur gata să afecteze profund existența României”.