În aceste chestiuni ascunse, eu judec ca un diletant, așa cum judecă și poporul meu cu care mă mândresc, când văd cu cât stoicism suportă politica guvernului: unica relație economică pe care o înțeleg este cea dintre leafa pe care o am și capacitatea ei de plată și de cumpărare. Astfel, dacă să zicem, cetățeanul ridică 300 de lei pe lună, iar numai pentru serviciile sociale vitale este obligat să plătească trei sute și un leu, înseamnă că guvernul este imbecil. Când aud că premierul vorbește despre faptul că „s-a îmbunătățit balanța de plăți”, iar „rezerva valutară a fost luată sub control”, sunt obligat să trag cea mai nepatriotică concluzie posibilă: suntem o țară de proști, guvernată de o echipă de șarlatani.
Explic popular ce am în vedere. Eu, un simplu cetățean al necuprinsei republici natale, am observat următorul fenomen ciudat. Așa nitam-nisam, fără nicio motivație, la un moment dat – noaptea – leul se prăbușește cu câteva unități. Imediat, dimineață tare, prețurile la toate serviciile și mărfurile populare saltă brusc cam cu tot atâtea unități. Începe scandalul, ofturile populare, se creează comisii pe lângă președinte, premierul iese la televiziune și explică complexitatea și specificitatea relațiilor dintre macronivel și micronivel, promițând că, grație măsurilor dure întreprinse de guvern, presiunea caselor de schimb valutar asupra leului va scădea și cetățeanul va reintra într-o dulce fază de stabilitate financiară. Peste câteva zile, într-adevăr, leul se ridică cu câteva unități, dar prețurile rămân cu încăpățânare la cota zilei de ieri. Cine beneficiază de această cădere-ridicare periodică? Cetățeanul prost și neavizat în teoria PIB-ului și a balanței de plăți se întreabă disperat: de ce aseară un kilogram de orez costa 7 lei, iar azi 9? Oare acest orez a fost cumpărat pe valută astă-noapte când s-a scumpit dolarul la casele de schimb? De ce, dacă peste două zile leul își mai revine din amețeala căderii, kilul de orez costă tot 9 lei, dar nu 7, ca înainte de amețeală? Personal, ca și concetățenii mei care suntem bioxid de clei la capitolul teoriilor economice, tragem cele mai urâte concluzii despre actuala guvernare: ea, guvernarea, lucrează mână în mână cu mafia și toate căderile leului sunt organizate de guvern.
Cetățeanul turmentat de atâta tranziție și reforme mai are o bănuială: el crede că devalorizarea valutei naționale este opera guvernului care caută pe această cale să tragă foloase maxime (pe seama noastră) din împrumuturile acordate de finanța internațională. El judecă așa: dacă guvernul ia un împrumut, să zicem, de un milion, în condițiile când la Chișinău raportul dintre leu și dolar este de 10 la 1, acest milion, schimbat în lei, dă 10 milioane. Dacă însă, luând acest milion, guvernul depreciază leul cu 2 unități, respectivul milion de dolari, schimbat în lei, dă 12 milioane. Astfel, pe piața internă guvernul „ a câștigat” 2 milioane. Se judecă simplu: cu 12 milioane poți acoperi mai multe „borți” interne, decât cu 10. De aici tragem singura concluzie justă: devalorizarea leului este opera conștientă a guvernului.
Poporul, oricât de prost este, înțelege că prețurile sunt o chestiune fină și complicată și-și dă seama că ele trebuie corelate cu dolarul: dacă cumperi de la capitaliști un săpunel cu un dolar, nu-l poți vinde aici cu 50 de cenți, trebuie să-l vinzi cu un dolar și ceva, că ce fel de comerț ar fi acesta? De atâta țările au guverne, ca ele, guvernele adicătelea să nu ne spună balade despre macroniveluri și îmbunătățirea balanței de prețuri, dar să se gândească cum să coreleze prețul de un dolar al săpunelului cu pensia bătrânilor noștri enigmatici și cuminți. Pensionarul care primește o pensie echivalentă cu 6-7 dolari, chiar dacă-i place igiena personală din fragedă pruncie și nu dorește ca la această vârstă onorabilă să-l umple păduchii, n-are cum, obiectiv, să-și cumpere acest săpunel. Misiunea unui guvern este să-l facă pe dracu’ în patru, dar să nu admită ca nesuferitele insecte să se instaleze cu viața și traiul în pletele dalbe ale sfătoșilor noștri bunei și bunicuțe. Uite anume acest lucru nu-l poate face guvernul, fapt pentru care își merită pe deplin supranumele de guvern păduchios. („Guvern păduchios” nu înseamnă, Doamne ferește, că premierul și miniștrii lui ar avea păduchi, ci că acest guvern favorizează creșterea numărului acestor vietăți pe cap de locuitor (sărac).)
Dacă totuna am avansat atât de mult în asemenea concluzii, îmi mai permiteți o paralelă. Pe când mă ridicam și eu, drăguliță Doamne, băietan la casa părinților mei, era la noi în sat una Ninuța Mămăicăi. Fată bătrână și nemăritată, ființă accesibilă și neconformistă, deservea seară de seară, vara sub nucul din grădină, iarna în cladăucă pe lejancă, populația masculină care, pe moment, nu avea alte variante mai onorabile. (Adică făcea sex contra plată, deși atunci în locul expresiei de azi „a face sex” se folosea alt verb, probabil unul dintre cele mai vechi și mai latine verbe de acțiune din limba noastră.) Îi deservea pe toți – de la seniorii cu iarna în plete până la junii imberbi de prin clasa a noua. Sistemul de plată era foarte democratic: dacă beneficiarul nu avea ruble, se achita (ca guvernul de azi cu pensionarii) cu ce avea – gospodarii cu o geantă de cartofi, un borcănaș de untură etc., elevii cu o lanternă, cu un cuțitaș, un toc-rezervor etc. Accepta și serviciile pe datorie. Odată, însă, un tăuraș de prin clasa a zecea a fraierit-o cumplit: după ce a beneficiat sub nuc și sub lună de dulceața Ninuței, nu s-a ținut de cuvânt și nu i-a adus lanterna promisă. Scandalul a fost de pomină: văzând că acesta nu-și achită restanța, Ninuța se duce la părinții datornicului să le bată obrazul și să-și ia ceea ce câștigase prin munculița cinstită. Mama clientului a sărit s-o flocăiască pe Ninuța, tatăl lui însă a curmat conflictul: pe Ninuța a alungat-o de la poartă (precum poliția pe manifestanții din fața sediului guvernului), iar pe datornic l-a chemat după șopron, i-a atins două palme zdravene și i-a spus că obligațiunile contractuale trebuie întotdeauna respectate. Ca să restabilească relațiile de încredere, el s-a dus personal seara la Ninuța, cu o geantă de goldane, bune de chisăliță furate din livada colhozului, că băiatul său nu avea lanternă.
… Acum o să mă întrebați: dar ce are bătrâna poveste a Ninuței cu guvernul nostru? Bineînțeles, n-are nimic, doar poate ceva-ceva în aspectul concluziilor: după o sută de zile de guvernare deputații l-au invitat pe premier după șopron, dar în loc să-i aplice o pereche de palme pe chestia scăderii nivelului de trai al populației, i-au ascultat poveștile despre slăbiciunea PIB-ului național.
M-aș scârbi mult dacă cititorul ar conchide că eu admit o analogie directă între popor și Ninuța. Analogia, repet, e doar la nivelul concluziilor și simbolurilor și, deoarece nu mă pricep să judec despre economie în termeni științifici, formulez această concluzie sub chip de întrebare, adresată guvernului: dacă nu ai lanternă, ce cauți la Ninuța sub nuc și sub clar de lună?
Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
