„Şi totuşi, nu se poate trece peste faptul că piesele dramaturgilor sovietici moldoveni sunt sau nu respinse, sau scoase din repertoriul teatrului. Credem că va veni vremea când o atenţie mai serioasă va fi îndreptată şi în direcţia aceasta şi va fi cu putinţă o colaborare mai strânsă a scriitorilor cu teatrul moldovenesc şi, în general, cu teatrele din republică.
Dar prin ce poate fi totuşi lămurită neglijarea absolută a repertoriului clasic naţional? Cum se poate lămuri că până astăzi, teatrul moldovenesc a pus numai o singură piesă clasică şi aceasta cu atâtea greutăţi? Cum se poate lămuri că Teatrul dramatic rus din Chişinău n-a pus în scenă, de când există el, nicio piesă din dramaturgia moldovenească? Prin ce se poate lămuri că teatrele Moldovei se poartă cu nepăsare, nu cunosc şi nici nu încearcă să cunoască dramaturgia clasică moldovenească? Aceasta ar trebui să neliniştească Ministerul Culturii, răspunderea căruia pentru dezvoltarea teatrelor noastre este deosebit de mare.
Vrem să ne ocupăm de situaţia din Teatrul moldovenesc de stat. Ce măsuri se iau pentru ca teatrul să-şi împlinească rostul lui de bază?
Regizorul teatrului, tovarăşul Gherlac, continuă să trâmbiţeze răsfolosita versiune a lipsei unui repertoriu naţional. Versiunea aceasta e însă nu numai neadevărată, ci şi păgubitoare. Ea tinde să permanentizeze ruperea teatrului de literatura şi de dramaturgia naţională. Complăcându-se în postura aceasta, tov. Gherlac ţine şi teatrul nostru de stat la nivelul înapoierii sale personale. Trebuie să spunem răspicat că aceasta anulează putinţele de creştere ale teatrului, ţine în mod artificial colectivul de actori la un nivel cu mult mai jos, decât putinţele sale reale. Este un fapt recunoscut de toţi că teatrul nostru moldovenesc, deşi are artişti talentaţi, deşi se bucură de mare atenţie din partea organelor conducătoare, rămâne adesea în urmă prin nivelul de cultură al spectacolelor, prin nivelul regizoral. Anii din urmă ne-au convins că regia teatrului, după ce dă tributul necesar unor piese de înaltă valoare literară, trece cu încăpăţânare la spectacolele de vodevil şi de operetă. Aici concepţia regizorală se evidenţiază mai ales prin punerea în scenă a dansurilor ori prin efecte, uneori de adevărată clounadă. Dacă am urmări totalul spectacolelor puse de teatru în ultimii ani, am vedea pe deplin demonstrată anume dragostea aceasta fără rezerve pentru ieftin şi uşor, în paguba artisticului şi a culturii scenice.
Nu vrem să discredităm opereta ori vodevilul ca atare, dar afirmăm că teatrul moldovenesc prin menirea sa trebuie să fie dramatic; regia nu face bine că-şi găseşte permanent refugiu în montajul coregrafo-muzical. Nici astăzi tov. Gherlac nu ne făgăduieşte altceva. Dacă spectacolele de mare greutate ideatică şi de valoare artistică apar în scenă cu greu, apoi spectacolele de tipul „Haiducii”, „Trembita”, „Volinâi veter”, „Roza vetrov”, „Dorogaia mamocika”, „U opasnoi certî” ş. a. se ţin lanţ.
Trebuie pomenit aici şi cazul de ruşinoasă amintire cu haltura numită „Mărioara”, strecurată de un oarecare Belâi în contabilitatea teatrului cu ajutorul bacşişurilor. Ea a făcut drumul murdar al gheşeftului de la întreprinzătorul „autor” până la procuratură şi la judecătoria norodnică. Într-un teatru, în care nu poate răzbate literatura, recunoscută de norod de-a lungul veacurilor, s-au găsit cunoscători, care fără a se sfătui măcar cu activul literar, au primit cu braţele deschise o mâzgălitură ruşinoasă. Oare simţul artei, al valorii literare este aşa de scăzut la tovarăşii aceştia?
Dar ce a dus teatrul în colhozurile republicii ani de zile, afară de operetă şi de unul ori două spectacole picante, a căror interpretare este adesea coborâtă la bufonadă? Dacă n-a dus nicio piesă din clasica moldovenească, nici din dramaturgia noastră sovietică, nici din clasica rusă, poate că cel puţin artiştii teatrului au propagat versurile şi proza clasică în concerte şi citiri artistice? S-a citit ceva din poeziile nemuritoare ale lui Eminescu, Alecsandri, Mateevici, Hasdeu ori din proza lui Creangă, Negruzzi?
Unul din cele mai mari neajunsuri ale activului actorilor în teatrul moldovenesc este, fără îndoială, joasa cultură a limbii, nu numai din punctul de vedere al pronunţării, dar şi al frazei literare, al corectitudinii gramaticale. Acest neajuns, care este în stare să compromită orice teatru ce se respectă, la noi este privit nu numai cu îngăduinţă, dar şi cu autoîmpăcare. Grija aceasta nici nu se pune măcar pe seama conducerii artistice, toată răspunderea o poartă un lucrător literar (loc gol, de altfel), un fel de redactor pe ici-acolo al pronunţărilor. Ce limbă învaţă artiştii teatrului? Ce luptă duce regia teatrului pentru a-i lega firesc şi categoric cu limba literară moldovenească, în care şi-au scris capodoperele lor cei mai buni clasici ai noştri, în care apar cele mai bune opere ale scriitorilor sovietici moldoveni? Se pot arăta câteva spectacole, de care am pomenit şi în care limba aceasta bogată apare neschimonosită. Restul, marea majoritate a spectacolelor, sunt traduceri jalnice, ştampări în moldoveneşte, făcute de unul sau doi lucrători ai teatrului.
Artiştii joacă piesele, le învaţă nu în nuanţe cristalizate ale limbii literare, dar în ştampurile bucvaliste ale unora şi aceloraşi traducători ad-hoc. Dar aceasta este destul pentru a compromite pe cei mai buni şi mai talentaţi artişti. Dacă am urmări traducerile impuse scenei teatrului nostru, am găsi o sumedenie de replici, închegate amorf, inexpresiv, fără simţul înalt al culturii literare şi strălucirea de cristal pe care o are limba literară. Multe sunt de-a dreptul analfabete, caraghioase. Pilde? În orice spectacol tradus, câte vreţi. Iată numai câteva culese dintr-un singur act în piesa „Trei privighetori”:
– Eu deamu nu-s! (În loc de: m-am dus, am plecat).
– Asta îmi face respect.
– Tu ce? Aşa ai să taci?
– Tot ce-ai al meu, port cu sine.
– Dumneavoastră la mine? Eu repede.
– Nici puf, nici pene! (Ni puha, ni pera).
În acelaşi act pot fi găsite încă zeci şi zeci de expresii de acestea, care n-au nimic în comun cu fraza literară. În majoritatea spectacolelor, perle de acestea cad ca o ploaie nesfârşită. Pentru un teatru care se respectă, o singură replică din acestea ar fi un adevărat scandal. De ce dar la noi artişti buni şi stimaţi sunt siliţi să demonstreze sistematic fraze atât de analfabete?
Orice perspectivă de creştere a teatrului nostru este legată anume de şcoala literară, care are o însemnătate fundamentală. Trebuie căutată şi regăsită anume legătura aceasta cu literatura noastră clasică şi actuală. Trebuie lucrat la realizarea acelor spectacole clasice şi sovietice, limba literară, cultura limbii şi cultura dramatică a cărora deschide orizonturi noi pentru artişti, îi pune în faţa necesităţii de a-şi desăvârşi necontenit măiestria. Trebuie să realizăm spectacole în limba lui Eminescu, Negruzzi, Creangă, a literaturii noastre sovietice, dar nu în limba a doi traducători improvizaţi, fie chiar dintre cei mai apropiaţi prieteni ai teatrului. Ni se pare că anume aceasta nu înţelege tovarăşul Gherlac, când se apără cu amândouă mâinile de dramaturgia naţională. Nu înţelegem că şi pentru dumnealui aceasta este singura cale de creştere, de lichidare a îngrădirii şi a înapoierii.
Niciun teatru nu poate creşte cu „Haiducii”, cu „Dolina vinogradnaia” şi cu traduceri neliterare, neartistice. Pot trece zeci de anşlaguri cu „Dorogaia mamocika”, aceasta nu va face decât să scadă nivelul artistic al teatrului, să scadă rigurozitatea şi disciplina scenică a artiştilor, să strice gustul artistic al spectatorilor.
Oare nu este o sarcină de cinste pentru Ureche, Ştirbul, Gruzin, Darienco, Cupcea şi mulţi alţi artişti talentaţi de a propaga în norod versurile, proza şi dramaturgia clasicilor şi a celor mai buni scriitori de astăzi? Mai zilele trecute am auzit-o pe Cazimirova, pentru a nu ştiu câta oară, reproşând scriitorilor moldoveni că nu creează roluri pe care să le joace dumneaei cu tot talentul, care o caracterizează. Are dreptate, nu vom nega datoriile dramaturgilor noştri. Dar să se gândească Cazimirova la o singură întrebare, care o pun spectatorii ori de câte ori apare dumneaei pe scenă şi vădeşte, pe lângă talentul minunat, şi o cunoaştere slabă a limbii literare, în care joacă. Să se gândească: în toată bogata sa viaţă scenică a recitat ea măcar un vers din Eminescu, Alecsandri, Donici, Mateevici, măcar un fragment din Creangă, Hasdeu şi alţii. Ştie dumneaei măcar două-trei pagini din literatura aceasta, care face mândria norodului şi fără de care nu poate creşte un artist al norodului? Îşi poate cineva închipui un artist rus care nu citeşte şi nu cunoaşte operele lui Puşkin, Ostrovski, Nekrasov, Gorki, Maiakovski?
Nu punem aceste probleme pentru a polemiza. Le punem pentru că ele hotărăsc astăzi mişcarea noastră înainte. Şi nu vrem deloc să ieşim neapărat prea nevinovaţi şi noi, scriitorii, din această discuţie dureroasă. Scriitorii noştri au creat încă prea puţine piese de înaltă valoare artistică, prea puţine piese în care să răsune cu mari puteri mobilizatoare viaţa şi sufletul uriaş al norodului şi al vremii noastre. S-au scris până astăzi zeci şi zeci de piese, dintre care un număr relativ mic poate pretinde la lumina rampei şi are dreptul să atragă puterile creatoare ale celor mai buni artişti, ale unui regizor cu adevărat simţ de creaţie. Dar dacă aceasta este starea dramaturgiei noastre sovietice moldoveneşti, dacă îndeobşte, dramaturgia sovietică rămâne oarecum în urmă faţă de alte genuri, nu trebuie totuşi să prefacem această afirmaţie în laitmotiv pentru îndreptăţirea rutinei şi a analfabetismului pe scenă.
Una este sărăcia relativă a repertoriului naţional, şi alta este linia de neglijare absolută, ruperea de acest repertoriu. Oare zeci de piese de nivelul „U opasnoi certî”, „Liubovi Ani Berezco”, „Haiducii”, „Fiii codrilor”, „Dorogaia mamocika”, „În văile Moldovei”, „Arde Moldova”, „V doline vinogradnoi” şi altele nu sunt la un nivel infinit mai jos decât acele piese ale clasicii şi ale dramaturgiei sovietice moldoveneşti, pe care teatrul refuză să le pună? Oare dramaturgia noastră e de vină că teatrul moldovenesc în decurs de zeci de ani a pus numai o singură piesă clasică? Oare aceasta este pricina că în practica teatrului nu intră să popularizeze nimic din literatura moldovenească nici clasică, nici sovietică, nici în turneuri artistice, niciodată şi nicăieri? Şi ca să nu ne mărginim numai la teatrul moldovenesc, oare din pricina lipsei de repertoriu naţional n-a pus până astăzi teatrul rus din Chişinău nicio piesă, dar absolut niciuna din dramaturgia moldovenească, fie clasică, fie sovietică?
Nu, aceasta s-a întâmplat nu din pricina lipsei de repertoriu, dar datorită unei atitudini nihiliste faţă de arta şi de literatura naţională. Poate fi criticată literatura noastră, pot fi şi trebuie criticaţi scriitorii pentru toate lipsurile şi beteşugurile lor, dar critica aceasta nu trebuie prefăcută într-o armă nihilistă, care discreditează literatura numai de hatârul acelor care se complac în mărginire, în neştiinţă şi în inactivitate. Lupta pentru ridicarea repertoriului naţional este şi o luptă de ridicare a dramaturgiei şi a literaturii noastre sovietice moldoveneşti. Ea trebuie salutată şi dusă cu mijloace de încurajare şi de critică.
Suntem absolut convinşi, atât noi, cât şi toţi cei care cunosc realitatea dramaturgiei noastre, că în cele spuse mai sus stă cauza principală a rămânerii în urmă a teatrului. Problema de creaţie, capitală pentru teatru, este prefăcută cu prea multă uşurinţă şi cu prea puţin simţ de răspundere într-o simplă frază stereotipă şi nevalabilă: „N-avem dramaturgie”. Fraza aceasta poate fi fluturată de acei care s-au deprins a-şi acoperi cu ea toate neajunsurile şi toată nepăsarea. Pentru aceia însă care se străduiesc să mobilizeze mijloacele creatoare spre a ridica teatrul nostru din impas, pentru toţi aceia fraza de mai sus nu poate fi convingătoare. Ei vor mobiliza toată bogăţia literaturii noastre clasice, tot ce e mai bun în literatura sovietică contemporană (dramă, proză, poezie), absolut tot ce poate şi trebuie să înarmeze colectivul de artişti şi regizori pentru a-l ridica la nivelul înalt de cultură al Republicii noastre Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Este aceasta o muncă, pentru care face să freamăte sufletul fiecărui om al artei, pentru că acesta este drumul nostru de creştere.”
Această luare de atitudine a deschis poarta pentru dramaturgia națională contemporană. Peste un an și jumătate avea să fie publicată piesa „Casa mare” de Ion Druță, care vestea apariția artei teatrale naționale veritabile și apusul definitiv al operelor tematice cu iz ideologic, profund transnistrean.
Așa basarabenii și-au învins destinul…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
