ÎN CULISELE ISTORIEI. Schiță pentru un posibil portret al istoricului Gheorghe Bezviconi

Eram rugat ca la prima ocazie să ne întâlnim și să-mi încredințeze ce mai are ea din arhiva Bezviconi. Două valize de epocă ascundeau în ele comori: variante de manuscrise, corespondență, notițe, poze și chiar cărți într-un singur exemplar executate de Gheorghe Bezviconi.

Descopeream o fire vulcanică, o energie extraordinară, condamnată de un regim comunist la tăcere, la nepublicare, la nerecunoașterea potențialului de creație. Avea două puncte vulnerabile pentru un istoric din acea epocă, era basarabean și scria despre Basarabia…

Puțini știu despre faptul că în anii “50, ai secolului XX, pe când era muritor de foame i s-a oferit o slujbă, partidul avea grijă, l-au numit paznic la Cimitirul Bellu din București și din acea muncă ingrată s-a născut capodopera de unicat – „Necropola Capitalei”.

Puțini știu de faptul că a scris un roman de excepție – „Ultimul om de prisos” pe care l-a trimis lui Ilia Erenburg, scriitor sovietic în vogă în anii 50, de la care n-a primit niciun răspuns și ultima speranță de a-și vedea romanul publicat s-a ruinat. A decis să se sinucidă, dar organismul s-a dovedit a fi mai puternic decât pastilele de luminal și a supraviețuit…

Era în acea arhivă un set mare de materiale memorialistice scrise de Tatiana Bezviconi, soția istoricului și îngerul lui păzitor, care și după stingerea lui din viață a continuat lupta pentru recunoașterea meritelor acestui om neobișnuit.

Gheorghe Bezviconi

„Materialul despre istoricul Gheorghe G. Bezviconi cerut de poetul Iorgu Tudor”

În revista literară „Poetul”, care apărea sub îngrijirea d-lui Iorgu Tudor am cetit aceste rânduri, care se refereau la soţul meu: „Nici un scriitor basarabean n-a obţinut un succes asemănător în străinătate”. „…unicul discipol şi succesor în generaţia tânără din Basarabia scrisului istoric al lui Nicolae Iorga…”, „Marcel Despreaux, Jane d’Arboy şi alţi scriitori i-au adus elogiul cuvenit în presa periodică din Franţa, Viena, Bruxelles, Geneva, Praga, Sofia etc.”, „Revista d-sale, fondată la 1933, este una din cele mai frumoase din ţară. Aceasta au semnalat-o d-ni prof. N. Iorga, Artur Gorovei, A. Cuza, I. Bărbulescu şi alţii”, „În prezent d-l Bezviconi lucrează la Bucureşti la Institutul pentru studiul Istoriei Universale de sub preşedinţi, d-lui prof. N. Iorga”. Mai departe justa apreciere a talentului şi enumerarea unor distincţii străine primite de tânărul istoric.

Acest scurt articol a redat just şi precis realitatea, adevărul. Acest scurt articol a arătat suflet nobil şi neinvidios al aceluia, care a condus Revista şi nu a fost invidios pe succesul altuia.

Ce mai am de adăugat la cele scrise de mai sus. Şi totuşi am. Deoarece tânărul scriitor basarabean, tânărul cercetător istoric, care număra atunci numai zece ani de cercetări şi numai 28 de ani, în decursul anilor care au urmat, a repurtat multe succese pe tărâm ştiinţific.
Un istoric apreciat şi cunoscut peste hotare.

Un savant, care prin descoperirile sale a îmbogăţit ştiinţa.

Astăzi când nu mai este, este totuşi mereu citat deoarece în decurs de aproape patru decenii consacrate exclusiv istoriei şi ştiinţei a abordat, studiat şi scris atâtea, încât cei ce scriu astăzi nu pot trece sub tăcere numele acestui învăţat, care în multe privinţe i-a luat înainte.
Un studiu istoric recent publicat la Moscova şi care numără trei volume pomeneşte şi citează numai pe trei istorici români: Gh. Bezviconi, N. Iorga şi P. Panaitescu.

Armenia recunoscătoare a scris un articol din 20 de pagini, deoarece în scrierile sale G. Bezviconi a consacrat multe pagini şi acestui harnic popor.

Tot în acest articol am aflat că numărul paginilor tipărite de George Bezviconi este de 7000. E de notat că numai după 23 august 1944 a publicat 2000 de pagini.

Nici Cimitirul Bellu din Bucureşti n-a scăpat de atenţia acestui istoric înnăscut, care a pregătit o lucrare monumentală „Necropola Capitalei) – 300 de pagini. Cândva, a spus bătrânul academician Nae Popescu – „această lucrare va fi tipărită cu litere de aur şi va deveni o carte de căpătâi în fiecare familie de intelectual român”. Şi probabil cândva pe casa unde a trăit şi lucrat autorul acestei lucrări unice şi inedite va fi pusă o placă de marmură. Şi când te gândeşti că afară de această lucrare a mai scris atâta.

Lista cărţilor tipărite

Prima carte: „Educaţie şi cercetăşie” (1932). „Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru” – 2 volume. „Mănăstirea Japca”. „Costache Stamati”. „Profiluri de ieri şi de azi”. „Puşkin în exil”. „Uniunea Sovietică” (Ed. II). „Călători ruşi în Moldova şi Muntenia”. „Manuscrisele ruseşti ale Academiei R.P.R.”. „Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse”. „Reviste din Trecutul nostru” – Total 2 000 de pag.

(Aproape în întregime scrisă de G. Bezviconi).

Lista lucrărilor în manuscris

„Necropola Capitalei”
„Bibliografia relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice”
„Catalogul documentelor ruseşti ale Academiei R.P.R.
„Omul de prisos” (Roman)
„Amintirile mele. Un şir de portrete”
„Moruzi”
„Însemnări istorice”

Distincţiile primite

În 1935 – Marea Medalie de Aur a Institutului de Istorie şi Heraldică al Franţei.
În 1936 – Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public.
În 1936 – Medalia de onoare Vermeil, a Societăţii Academice „Arts-Sciences-Littres” din Paris. Odată cu numirea acestei diplome a fost invitat să fie corespondentul-delegat al Societăţii pentru România.
În 1936 – este propus membru-corespondent al Academiei Române.
În 1938 – „Hanul Ancuţei”, premiul pentru cercetări istorice.
În 1948 – Premiul Academiei Române „Năsturel”.

A fost de asemenea membru-corespondent al unor Institute de Istorie din Paris, Bruxelles, Sofia etc.
Pe lângă recenziile din ţară, despre această perioadă de până la 1944 au apărut articole elogioase în multe ţări europene.

„The New-York Publik Library” şi Biblioteca Naţională din Madrid au cerut abonarea la Revista „Din trecutul nostru”.
De asemenea recent s-a scris în Republica Moldovenească: „Cultura Moldovei”, 1959, nr. 35, „Limba şi Literatura Moldovenească”, 1959, nr. 1, p. 37, şi nr. 2, p. 18, precum şi „Literaturnaia Armenia”, 1964, nr. 5.

„Prietenii lui Puşkin la Chişinău” de G. Bezviconi. (Conferinţa citată la Conferinţa puşkinologilor la Chişinău, la 27 mai 1958.
În 1962 a apărut ultima carte a lui G. Bezviconi: „Contribuţii la Istoria relaţiilor Româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea). Recenzii elogioase în ţară şi Uniunea Sovietică: „Voprosî Istorii”, 1963, nr. 9, p. 149–151, de I. Grosul, preşedintele Academiei, şi E. Russev, directorul Institutului de Istorie din Republica Moldovenească („primul pas serios”, „rodul unor cercetări meticuloase de mai mulţi ani”, „mărturiseşte despre larga erudiţie a autorului”); şi „Literaturnaia Armenia”, 1964, nr. 5, p. 104–106, de armenologul S. Kolandjen / „studiu preţios”, scris de pe poziţii marxiste”, G. Bezviconi este unul din învăţaţii români puţini la număr care toate cunoştinţele şi le-a consacrat cauzei nobile a studierii istoriei Moldovei şi a relaţiilor seculare româno-ruse”, „Învăţatul român are merite mari în studiul legăturilor româno-armene”).

Iar recenzia apărută la noi în ţară (vezi Veac Nou VXIII nr. 49 (925) 7 Dec. 1962). – „această lucrare sintetică, intitulată modest „Contribuţii”. Şi care de fapt este o istorie a României până la 1859 văzută prin prisma legăturilor cu Rusia”.

Cunoscutul folclorist al nostru Artur Corovei a scris despre revista lui George Bezviconi: „Din trecutul nostru” este una dintre cărămizile acestea, peste care se va ridica un templu ce va străluci (În ziarul „Lumea”, nr. 5493, 1936, Iaşi).

Şi înainte de a termina aceste pagini culese de mine la cererea d-lui Iorgu Tudor, care scrie o carte despre scriitori, ţin să trec tot aici şi începutul unei scrisori, pe care marele nostru savant Nicolae Iorga a adresat Soţului meu şi care a fost publicată în Revista „Din trecutul nostru” (Anul IV, nr. 31–34, aprilie-iulie, 1936).

Scumpe D-le Bezviconi
„Totdeauna am remarcat articolele D-tale, atât de preţioase şi am preţuit munca atât de folositoare, pe care o dai ştiinţei”…
Care diplomă sau distincţie din ţara noastră poate egala cu aceste câteva rânduri trimise de apostolul culturii româneşti tânărului cercetător care număra pe atunci vârsta de numai douăzeci şi ceva de ani. Cred de datoria mea să mai subliniez un lucru, care este foarte important şi interesant.

Consider provincia între Prut şi Nistru, frumoasă, bogată şi care a dat un număr mare de oameni de seamă.

Acolo am crescut noi cu toţii şi acolo am crezut că vom termina restul zilelor.

Un scriitor al Basarabiei. Sub acest titlu a apărut un frumos articol semnat de Cezar Stoica, dedicat vieţii şi activităţii ştiinţifice a lui George Bezviconi.

Despre un scriitor al Basarabiei şi despre un istoric al Basarabiei au scris foarte mulţi, dar acest scriitor, acest istoric în anul 1937 se mută la Bucureşti. La vârsta de 27 de ani se stabileşte în capitala ţării, centrul cultural al României, şi trăieşte aici până în primăvara anului 1966, deci încă 29 de ani. Aici talentul său se dezvoltă în toată vigoarea sa. Urmează cursuri citite de Iorga. Intră în contact direct cu mulţi oameni noi. Studiază multe probleme la faţa locului. Sălile Bibliotecii Academiei deschid larg porţile tânărului mândru, independent, plin de elan, plin de planuri mari, creatoare.

Colaborează şi scrie la cele mai mari reviste şi ziare din ţară. Scrie şi publică mereu.

În multe probleme devine o autoritate. În necrologul său închinat memoriei lui George Bezviconi, distinsul profesor Victor Săvulescu scria: „Știinţa istorică din România încearcă astăzi o grea pierdere”.

Deci, tânărul scriitor basarabean, un cercetător pasionat al trecutului adepăşit cu mult şi de mult cadrul mic al scumpei sale Basarabia, transformându-se cu anii care au urmat – într-un istoric cu mii de pagini tipărite, într-un savant cu o mulţime de descoperiri noi, în domeniul istoriei, genealogiei, literaturii şi artei.

Astăzi, înmormântat la Bellu (fig. 37, locul 42), se află nu departe de un alt istoric – Nicolae Iorga, singurul poate care, fiind şi el mare, nu l-a invidiat şi nu i-a făcut niciun rău.

Iar vouă celor rămaşi în urmă, şi care umbriţi în acest „vesel” pământ al nostru, mă adresez cu o singură rugăminte – Să nu-l invidiaţi.

Tatiana Bezviconi, 10.III.1969”