În culisele Istoriei: UN MARE ISTORIC ȘI O POVESTE DE DRAGOSTE

La 14 ani debutează în presa de limbă franceză. La 17 ani publică primul articol în presa de limbă rusă. La 23 de ani, cu contribuţia financiară a mamei sale, Sofia, începe edita¬rea în limba română a unei reviste de istorie „Din trecutul nostru”, fără precedent în istoria publicisticii noastre.

A colaborat la toate publicaţiile basarabene, începând cu cele mai prestigioase – Viaţa Basarabiei, Cuvânt Moldovenesc – şi terminând cu cele mai puţin cunoscute, inclusiv cele de limbă rusă. Semna materialele Bezviconi, Gh. Bezviconâi, George Bezviconi G.B., Gh. Bohuş, Alexis Gurji; Gh. Moldovan, Nicolae Pândaru, Nicolae Strajă. Şi-a tipărit scrierile şi în presa din regat: „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Revista istorică”, „Revista Fundaţiilor regale”, „Cetatea Moldovei” ş. a.
A publicat la Chişinău studiile: „Cărturarii basarabeni” (Chişinău, 1940), „Educaţie şi cercetăşie” (Chişinău, 1932), „Manuc-Bey” (Chişinău, 1938) ş.a.

În 1937, a plecat din Basarabia, stabilindu-se iniţial la Iaşi, apoi la Bucureşti, dar a continuat să tipărească lucrări solide şi importante la tema preferată: „Din alte vremi” (Bucureşti, 1940), „Romancierul D. Moruzi” (Iaşi, 1940), „Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru” (vol. I-II, Buc., 1940-43), „Cimitirul Bellu din Bucureşti” (Bucureşti, 1941), „Mănăstirea Japca” (Bucureşti, 1942), „Costache Stamati, familia şi contemporanii” (Iaşi, 1942), „Zamfir Ralli-Ar¬bore” (Iaşi, 1943), „Profiluri de ieri şi de azi” (Bucureşti, 1943), „Puşkin în exil” (Bucureşti, 1947) (în colaborare cu Scarlat Callimachi), „Despre haiduci” (Bucureşti, 1947), „Serghei Lazo” (Bucureşti, 1947), „Călători ruşi în Moldova şi Muntenia” (Bucureşti, 1947), „Manuscrisele ruseşti ale Academiei RPR” (Bucureşti, 1949), „Contribuţie la istoria relaţiilor româno-ruse” (Bucureşti, 1962), „Necropola capitalei” (Bucureşti, 1962, Chişinău, 1997) ş.a.

Nostalgia după Basarabia a retopit-o într-un roman pe care nimeni nu îndrăznea să-l editeze şi care, scris de autor în 1952, abia în 1990 a văzut lumina tiparului în revista „Kodrî” sub denumirea Poslednii lişnii celovec. (ULTIMUL OM DE PRISOS)

Tânărul autor-editor s-a învrednicit de distincţiile: Medalia mare de aur a Institutului francez de Istorie şi Heraldică (1935), Medalia aurită a Societăţii Academice „Arta – ştiinţa – literatura” (1936), premiul „Năsturel” (1948) al Academiei Române ş. a.
A dispărut din lumea noastră aproape anonim, la 30 aprilie 1966, la Bucureşti.

La un an de la dispariția lui, soția Tatiana Bezviconi avea să aștearnă pe hârtie povestea lor de dragoste:
„PRIMA ÎNTÂLNIRE
.
Sunt în ultima clasă a liceului – am 18 ani.

Stau în gazdă la prietenii noştri din oraş. Părinţii mei – emigranţi ruşi, locuiesc la ţară, unde pentru toate vacanţele plec şi eu.
Primăvara anului 1929. În Clubul Nobilimii ofiţerii ruşi dau balul lor tradiţional.

Scoţând cu această ocazie îmbrăcămintea de birjari, salopetele şi hainele uzate toţi şi-au pus hainele negre de rigoare. La butoniere poartă insigna de responsabili ai balului. Se ţin drept. Feţele sunt serioase, manierele rezervate. Astăzi, uitând toate necazurile mărunte şi des chiar sărăcia ei se simte ca în timpurile acelea îndepărtate – oameni. Oameni, care ştiu să dea dispoziţiuni şi să comande.
Balurile au totdeauna un mare succes şi aduc venituri enorme. Basarabenii ţin mult la aceste baluri, iar burgheziei locale -această tradiţie chiar îi impune.

Mama prietenei mele, la care stăteam, şi bătrâna ei cumnată au plecat la acest bal devreme. Ambele sunt basarabence de origine, considerate aristocratele locului, dar la drept vorbind, după origine – două filistine. Doamnele care patronează (balul), ambele vor sta la bufet şi se vor distra bine.

Sunt cam bârfitoare şi le place să ştie şi să vadă totul. La balurile mari nu lipsesc aproape niciodată. Ambele sunt cu mulţi ani mai mari decât tânăra mea Mamă, care s-a măritat la vârsta de 17 ani, când una din ele avea vârsta trecută de 40.

Ele sunt prietenele noastre din Basarabia şi noi copiii spunem părinţilor noştri „mătuşi” şi „unchi”.

Noi desigur am rămas acasă. Tatăl prietenei, culcat în dormitor, citeşte ziarele. Noi, copiii, umblăm fără nici un scop prin camere.
Se aude soneria. Paşi, glasuri vesele. Vecinii! O văduvă cam trecută cu nepoata se pregătesc şi ele pentru acest bal şi în drum spre casă au venit să întrebe ceva. Este încă devreme. Nepoata întreabă, de ce nu merg şi eu la acest bal. Dintre noi, copiii, eu sunt cea mai vârstnică. Da, într-adevăr, du-te – spune cineva. Eu mă întorc mirată şi văd că aceasta nu este o glumă, că mi se propune în mod serios să plec cu ele. Am un caracter vioi şi am hotărât şi nu este nevoie să fiu convinsă mult timp. Pe noi toţi ne apucă o mare veselie. Eu n-am rochie de bal. Cu toţii fugim la fata măritată a văduvei. Ea are o grămadă de toalete şi un soţ gelos, şi astăzi ea rămâne acasă. Una din rochii este deja promisă nepoatei cu care noi mergem la bal. Eu primesc o rochie neagră de tafta cu talia strânsă şi o fustă amplă. Prietena scoate ciorapii săi de mătase, aici faţă de toată lumea, în sufragerie. Eu repede îi trag pe picioarele mele. Din fericire eram îmbrăcată cu pantofi negri, iar la gât aveam un şirag de perle argintii, care atunci se purtau mult şi pe care eu, mare amatoare de coliere, nu le scoteam aproape deloc.
De mers la coafor e prea târziu şi buclele mele cădeau natural în jurul gâtului, ceea ce cadra şi cu rochia de stil şi cu înfăţişarea mea.
La zgomotul nostru infernal a ieşit din dormitor, cu ziarul în mână, părintele somnoros. În cor i s-a anunţat că eu plec la bal. La aceasta somnorosul părinte a răs¬puns flegmatic că eu eram de fapt cea mai indicată să plec la acest bal, fiind fiica unui ofiţer de cavalerie. De notat că el nici nu şi-a pus întrebarea, dar cu cine va pleca la acest bal pupila lor, încredinţată grijii lor de către părinţii îndepărtaţi.

La auzul acestei observaţii noi cu toţii am devenit şi mai zgomotoşi, iar cineva a declarat că trebuie să-mi vopsesc măcar puţin buzele.
Fetele, cu tot alaiul, m-au dus la oglindă, dar n-am avut timp să mă admir. A sosit maşina şi trebuia să plecăm.

Nepoata mică de statură, negricioasă, cu câţiva ani mai mare decât mine, era calmă, mergând la acest bal, al 48-lea după toate probabilităţile.
Ţin minte că rochia ei, de asemenea împrumutată, mi-a plăcut foarte mult şi am dorit totdeauna să-mi fac o rochie la fel, dar dorinţa aceasta a rămas un vis neîmplinit.

Dintr-o mătase (atlas) galbenă, era în întregime acoperită cu dantelă neagră, şi cândva, la un bal, biata soţie a unui soţ gelos, a primit pentru această rochie premiul întâi.

Am ajuns. Eram îngrijorată la gândul cum vom intra. Apariţia la intrarea unui bal se credea cea mai critică. Cea mai grea şi plină de surprize neaşteptate.

Încercam să-mi aduc aminte romanele clasice. Baluri unde „jeunes filles” erau aduse de părinţii lor sau de rude.

Totul s-a întâmplat simplu şi natural, aşa cum n-aţi fi crezut vreodată că poate să se întâmple. Văduva, care mi se părea o an¬coră de siguranţă ne-a însoţit numai până la intrarea în sală. În societatea ei am făcut numai câţiva paşi şi ea a dispărut. Eu personal am întâlnit-o abia a doua zi.

La intrarea în prima sală, la o masă acoperită cu bunătăţi, în mijlocul unui grup de doamne – două figuri aşa de bine cunoscute. Două „mătuşe”. Eu cu un aer glumeţ şi independentă m-am apropiat de masă, aşteptând efectul. Am fost întâmpinată cu o observaţie nemulţumită: „cum ai ajuns aici”, sau ceva în acest sens. Faţa aceasta aşa de bine cunoscută a devenit rea, în ochii pătrunzători am citit un fel de ură ascunsă. N-a îndrăznit să mă trimită acasă. Caracterul meu mândru n-ar fi admis aşa ceva, iar afară de aceasta paşii mei în viaţă erau îndrumaţi de către părinţii mei prin scrisori lungi, dintr-o provincie îndepărtată. Am numit persoanele cu care am sosit şi fără alte explicaţii m-am îndreptat spre sală după rochia galbenă de mătase. Am avut numai 18 ani şi tinereţea mea n-a simţit împunsătura dureroasă de viespe.

Am fost înconjurate de tineri în costume negre, plini de grijă şi atenţie faţă de noi, două tinere care s-au oprit pe pragul sălii de bal. Am fost conduse la o măsuţă şi aşezate acolo. Ţin minte pe simpaticul nostru Biderman, tovarăşul de regiment al tatălui meu. Am observat încă o figură parcă cunoscută de undeva şi într-un surâs blând al unui domn impozant cu greu am putut recunoaşte faţa brutală a conductorului de tramvai.
Mai departe totul s-a desfăşurat ca într-un vis…

Măsuţa noastră în prima sală, denumită cea mică, a fost aco-perită cu flori, pe care noi cu Olga am acceptat să le vindem. Fiecare era însoţită de un tânăr care ducea coşuleţul plin cu flori din care noi scoateam micile bucheţele şi în care se aruncau banii. Mi s-a oferit sala mare, dar eu am trimis-o acolo pe Olga, având frică să părăsesc sala mică, având frică să mă îndepărtez prea mult de măsuţa noastră.

Ţin minte un grup de tineri amabili. Ei mereu se aflau în preajma mesei noas¬tre. „Costume negre” cu surâsuri blânde. Se părea că ei sunt rude care ne supra¬veghează şi au grijă de noi.

Cine este? Cine? Se auzeau întrebări când treceam pe alături.

Vova Evreinov m-a invitat la bufet şi eu „m-am răzbunat” trecând pe lângă „mătuşa” cu o mină indiferentă. Furioasă de succe¬sul meu dânsa a părăsit balul devreme şi nu s-a interesat deloc de soarta mea. Acasă am fost condusă de bătrâna ei cum-nată. Iar „costumele negre” ne-au oferit la plecare câte un buchet de narcise albe.

Îl ţin minte pe nepotul „mătuşei”. Trecând pe lângă mine, s-a oprit uimit. Tânăr milionar, venind cu rare vizite de rigoare în casa mătuşei sale, pe noi, fetele, nici nu ne saluta, nu m-a salutat nici acum sau nerecunoscând-o pe fosta cenuşăreasă sau pierzându-şi cumpătul de mirare.
Pentru o clipă m-am oprit în faţa oglinzii. Am văzut o tânără femeie zveltă cu ochii strălucitori. E jenant să-ţi descrii chipul, dar pot spune că în această seară am fost foarte frumoasă şi originală. Şi acest lucru a fost constatat de toţi.

Tot timpul am dansat. Şi fiecăruia, care mă invita la dans, spuneam: „o, vă rog, în această sală, să nu mergem în cea mare”.

Obosită de atâta succes şi mai cu seamă de situaţia aceasta nouă pentru mine stăteam la măsuţa noastră înconjurată de tinerii cavaleri, când la un moment dat toţi s-au dat la o parte. Cineva din responsabilii balului s-a oprit în faţa mea, însoţit de un tânăr înalt, cu o înfăţişare mândră, şi a spus: „Îmi daţi voie să vi-l prezint pe domnul George Bezviconi”.

„Tânărul îngâmfat”, poreclă cu care l-am botezat imediat pe acest nou-venit, cu toate că era foarte tânăr, era scriitor şi publica. Manierele sale erau ireproşabile cu atât mai mult, cu cât el nu a renunţat la vechile, frumoasele tradiţii.

Ar fi fost aşa de simplu să se apropie cu cineva din tinerii care ne înconjurau şi pe care el în mare parte îi cunoştea.

Nu, el a cerut să-mi fie prezentat şi probabil datorită acestui fapt întâmplarea mi s-a întipărit aşa de viu în memorie, cu toate nuanţele ei.
Pe atunci eram foarte tânără şi foarte superficială, totuşi am ştiut să apreciez acest gest, atât de frumos şi atât de „învechit”, deoarece eram crescută în acelaşi spirit.

S-au auzit sunetele frumoase ale unui tangou la modă. El m-a invitat. Am repetat aceeaşi frază: „vă rog, să dansăm în sala mică”.
Acela care ţine minte sălile Clubului Nobilimii ştie că balurile, de obicei, să dă¬deau în sala mare, cea mică servind ca supliment, la nevoie, când era prea aglomerat.

Cenuşăreasa, orbită de succesul său, de lumini şi de sute de ochi, evita sala mare, şi tinerii domni care o invitau îndeplineau rugămintea ei „să dansăm aici, în sala mică”.

Însă tânărul îngâmfat, cu înfăţişare mândră, a considerat aceasta ca un fel de copilărie. Viitorul istoric cu renume nu s-a aplecat în faţa acestei rugăminţi copilăreşti şi, impetuos, fără să discute, a condus-o pe par¬te¬nera sa speriată în sala cea mare.

Tot aşa de impetuos ca şi mulţi ani mai târziu, când a condus-o pe drumul vieţii şi sub aripa ocrotitoare a căruia ea s-a simţit aşa de tare, aşa de mândră şi fericită.

„Tânărul îngâmfat!”
Peste 20 de ani ei s-au întâlnit din nou.
El – ca un animal hăituit.
Ea – o femeie singură, nenorocită, speriată.
S-au întâlnit şi s-au căsătorit.
Tu m-ai urmărit toată viaţa ta, a spus El într-o zi cu un surâs glumeţ. M-am născut la Jitomir, şi peste un an tu ai apărut la Kremeneţ.
Am plecat la Chişinău şi tu ai venit tot acolo din Rusia. M-am mutat la Bucureşti şi tu ai venit după mine. Şi în fine m-am mutat în strada Agricultori şi tu ai apărut tot aici, alături de mine.

Aceasta a fost într-adevăr o coincidenţă.

Iar un proverb foarte vechi spune, că ursitul îţi este scris. Prescris de soartă.

Şi ursitul meu a fost „tânărul îngâmfat” de la acest bal îndepărtat, strălucitor şi vesel.
Primul meu bal!

Trebuie să mai adaug că la acest bal nu s-a ales regina balului. Cel puţin în mod oficial nu a fost anunţat nimeni.
S-a încălcat vechea tradiţie şi a rămas un mare semn de întrebare.

2.II.1967”