…În vârfuri de sulițe e capul meu dus?

Fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014

De Paştele Blajinilor cimitirele Moldovei arătau ca nişte uriaşe pieţe de desfacere a mărfurilor ieftine chinezeşti şi turceşti. Moldovenii sunt convinşi că numai astfel relaţia lor cu Cel de Sus şi cu cei plecaţi devine mai sinceră şi mai eficientă. Mormintele se transformă în tarabe, pomenile în schimb reciproc de cadouri între rude, iar Biserica, preoţii adică, tolerează cu seninătate comercializarea acestei relaţii.

Apropo de toleranţă şi intoleranţă. De obicei, la noi acest subiect apare într-o formă violentă doar în raport cu homosexualii. Aici moldovenii nu admit niciun rabat. Ei sunt toleranţi faţă de cei care fură ţara şi o vând, faţă de acei care nu-şi fac baie cu săptămânile, dar se urcă în microbuz şi vin la serviciu… În general, toleranţa şi intoleranţa la moldoveni sunt la fel de selective ca justiţia naţională. Să luăm, de exemplu, atitudinea faţă de cele zece porunci ale Domnului… Se mai întâmplă să neglijeze poruncile: „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…”, iar în ce priveşte poruncile „să nu pofteşti nevasta aproapelui tău” sau „să nu fii desfrânat”, ei în general cred că sunt exagerate sau chiar superflue, vorba bătrânilor de la ţară… Nu ţin minte ca preoţii care organizează manifestaţii împotriva homosexualilor să fi organizat ceva similar împotriva adulterului, deşi, riguros clasificat, acest gen de sport, practicat discret de moldoveni, e din aceeaşi „casetă” cu pederastia.

Mutatis mutandis. Vreau să invoc în acest context numele lui Constantin Brâncoveanu. Groaznica scenă se petrece pe 5 august 1714, la Istanbul. Domnitorul român, refuzând să se dezică de credinţa ortodoxă, preferă decapitarea. Primul, fără ezitări, a pus capul pe trunchi Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului. După acesta au urmat fiii lui, de la cel mai mic la cel mai mare – Matei, Radu, Ştefan şi Constantin… Împăratul a pus ultimul capul pe trunchi, urmărind decapitarea celor patru feciori. Cei trei, mai mari – Radu, Ştefan şi Constantin – au acceptat în tăcere moartea. Doar mezinul, Matei, înspăimântat, l-a rugat pe tatăl: „Dă-mi voie, tată, să-mi trăiesc tinereţea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat”. Nu l-a cruţat însă, făcând semn gâdelui să ridice securea.

Nu ştiu ce se întâmpla în acele clipe în capul şi în inima lui Constantin Brâncoveanu. Avea 60 de ani, deţinea averi fabuloase şi mai avea acasă încă şapte fiice – Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda. Avea suficientă motivaţie să prefere viaţa, nu moartea. Potrivit obiceiului timpului, capetele celor şase martiri au fost purtate pe străzile Istanbulului în vârfuri de suliţe, trupurile lor fiind aruncate în valurile mării… …Conform omului modern, gestul lui Brâncoveanu e un act de fanatism. Omul modern e tolerant, pentru el nu există niciun lucru în numele căruia şi-ar pune capul în vârful suliţei… Să fim atenţi însă: uneori, prin toleranţă, ca şi prin intoleranţă, omul modern îşi maschează nu doar lipsa de credinţă şi de principii, nu numai făţărnicia şi laşitatea, ci şi ticăloşenia.