(INTERVIU CU DAN DUNGACIU) Decizia CC: Bucureștiul se bucură, Chișinăul se crispează, iar Moscova așteaptă

Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural” (Eugen Coșeriu)

– Domnule Dungaciu, cum considerați Hotărârea Curții Constituționale din 5 decembrie privind denumirea limbii vorbite în R. Moldova?
– Este indiscutabil o decizie istorică, chiar dacă e nițel nepotrivit să numești „istoric” un document care nu face decât să consfințească un adevăr evident. Dar, din nefericire, adevărurile evidente nu sunt deloc așa în stânga Prutului, cel puțin pentru unii. Prin urmare, până la înlăturarea tuturor contradicțiilor sau formulele eronate din dosarul politico-identitar al RM trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, respectiv să-i dăm Curții ceea ce este a Curții. Adică să îi recunoaștem meritele deosebite și curajul de a spune lucrurilor pe nume.

– Care ar fi meritul Curții Constituționale?
– Meritul fundamental este că, prin Hotărârea Curții, pentru prima dată de la proclamarea statului, Declarația de Independență este cu adevărat luată în serios în R. Moldova! Acesta este meritul esențial. Iar prin asta, tocmai pentru că a luat în serios Declarația de Independență, adică a introdus-o în blocul de constituționalitate, Curtea a fixat o platformă incontestabilă de la care trebuie plecat în orice abordare juridică, dar nu numai, care vizează statul numit R. Moldova. A fixat, ca să spun așa, cadrul în care discuția poate avea loc. Din moment ce statul R. Moldova este născut, validat, legitimat de către Declarația de Independență, iar fără ea nu ar fi existat, atunci nu se poate debarasa de Declarație decât cu riscul de a deveni propriul său inamic. Altminteri spus, din moment ce Declarația a născut statul, acesta nu o poate nega decât cu prețul negării de sine. Ideea că ești antistatalist atunci îți asumi plenar Declarația de Independență este complet absurdă și ridicolă. Dimpotrivă! Când negi sau renegi textul Declarației de Independență ești așa ceva. E ca și cum ai spune că cineva își iubește părinții și îi respectă atunci când își schimă numele și dă foc în piața publică propriului certificat de naștere!… Pentru că asta fac cei care se declară, pe de-o parte, „stataliști”, dar pe de alta fumegă și fac spume când este vorba despre luarea în serios, pentru prima dată de la constituirea statului, a Declarației de Independență.

– Până acum Declarația de Independență nu a fost luată în serios?
– Declarația de Independență a fost mai degrabă ignorată, cu excepția unor momente pasagere, și acelea amendate urgent de către CC de atunci. Și mă refer aici la Decretul „Privind declararea zilei de 28 iunie 1940, Zi a ocupaţiei sovietice” al președintelui interimar Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, bazat pe spiritul și litera Declarației de Independență. Curtea Constituțională a considerat atunci decretul ca fiind neconstituțional, ceea ce a însemnat, după cum se exprima chiar la vremea respectivă actualul ministru Oleg Efrim, că „am declarat neconstituțională chiar Declarația de Independență”. O situație, trebuie să recunoaștem, aproape schizofrenică. De data asta, la 5 decembrie 2013, CC a abordat chestiunea cu totul altfel și a reușit să înlăture aceste contradicții penibile. Curtea a privit chestiunea de la înălțimea cuvenită și, spre meritul ei, nu a dat curs solicitării cu totul nefericite și neinspirate de a echivala „limba moldovenească cu grafie latină” cu „limba română”, așa cum i se ceruse prin solicitarea din 26 martie 2013. A venit ulterior solicitarea liberalilor din 17 septembrie 2013, în care se solicită CC, în esență, să clarifice relația dintre Declarația de Independență și Constituție, respectiv dacă acestea fac sau nu „corp comun”. Iar Curtea a dat Decizia – unanimă! – potrivit căreia textul Declaraţiei de Independenţă prevalează în raport cu textul Constituţiei, iar prin asta judecătorii Curții oferă valoare constituţională Declaraţiei de Independenţă

– Cum ați văzut dvs. întâmpinarea acestei decizii a Curții Constituționale?
– A fost un spectacol foarte sugestiv. La București a fost bucurie exprimată la toate nivelele, politic sau la nivelul publicului, la Chișinău a fost evidentă o anumită crispare și o tăcere asurzitoare în unele cercuri, iar Rusia a tăcut și ea semnificativ; deocamdată așteaptă. Spre deosebire de reacțiile de la București, la Chișinău reacțiile au fost aproape palide la nivel politic, lăsând senzația că, la acest nivel, cu excepția liberalilor, nimeni nu a fost cu adevărat fericit cu această decizie. În ceea ce privește reacțiile nepolitice, dacă le pot spune așa, sau neexplicit politice, acestea sunt mai diverse, dar majoritatea contra. În primul rând, există reacții „juridice” care critică decizia, dar care, în opinia mea, sunt grăbite din moment ce încă nu este publicată explicația Curții Constituționale. Eu cred că, în mod firesc, un jurist prob ar fi așteptat explicația înainte de a se pronunța juridic, repet, juridic, nu politic, pe această chestiune. De aceea am impresia că ceea ce avem până acum sunt mai degrabă reacții politice, nu atât „juridice”. În al doilea rând, apar „argumentele” așa-zis „academice”. Aici suntem în plină comedie. Te uiți în jur și te miri câți academicieni există în republică! Neo-„academicieni” au invadat blogurile și televiziunile și vin cu citate rupte din context, denumiri trunchiate, pe jumătate, ale unor scrieri istorice, scoateri din context etc. Ridicolul vine din asumarea frauduloasă de competențe: păi, dacă Academia RM, cea a României, savanți din Europa, Rusia sau fosta URSS, lingviști de reputație mondială etc. se pronunță pentru „limba română” fără echivoc, e clar că oamenii aceia or fi știind și ei despre ce e vorba și îndrăznesc să cred că au și ei cunoștință de argumentele și citatele citite pe care le folosesc „academicienii”-bloggeri care au început să se agite după decizia CC. Înainte de a-l combate pe un Eugen Coșeriu, un pic de decență și modestie, dacă nu simțul ridicolului, poate că nu ar strica. În al treilea rând, există cei care se declară îngrijorați de decizia Curții din motive de ambiguitate: nu e clar ce va urma, pentru că decizia ar produce efecte neașteptate, neclare, greu de gestionat. Avem de-a face aici cu o confuzie de planuri. Decizia Curții nu e una sociologică, ci juridică. Îmi aduc aminte cum, pe vremea procesului de la CEDO privind legalizarea Mitropoliei Basarabiei, din 2002, reprezentantul guvernului de atunci, ministrul Justiției, Ion Morei, vorbea la CEDO cam așa: E adevărat că nu am niciun precedent legal prin care să-mi susțin cauza. Și e adevărat că oponentul meu a prezentat un număr considerabil de precedente în sprijinul cauzei sale – legalizarea Mitropoliei Basarabiei. Dar, în ciuda acestui fapt, tot nu trebuie să-i dați câștig de cauza, căci, dacă legalizați Mitropolia, „țara va exploda! Moldova va dispărea! Va fi o revoluție!”. O eroare fundamentală de argumentare. Și sigur că a pierdut spectaculos. CEDO nu face politică, ci aplică legea. La fel și Curtea Constituțională: problema ei este legea, dimensiunea juridică a cazului, nu dimensiunea politică, sociologică sau geopolitică. Aici e confuzia de planuri a celor care gândesc așa. Care vor fi consecințele deciziei din 5 decembrie? Vom vedea. Unii le consideră pozitive, altele nefericite, alții tac, e problema fiecăruia, dar nu e treaba CC să se pronunțe pe consecințe.

– Domnule profesor, mulți spun că nu este oportună o asemenea discuție astăzi în R. Moldova. Cum credeți?
– Am auzit și eu aceste tipuri de îngrijorări, iar modul acesta de a pune problema este un alt tip de contestare a deciziei. De data asta CC este criticată, tacit sau explicit, pentru că o asemenea decizie este neavenită pentru că ar scinda societatea. Culmea este că acest tip de întâmpinare vine de la tabăra proeuropeană, care declară că în bătălia pentru Europa trebuie evitate chestiunile contondente, referința la România, limba română, identitatea românească, pentru că acestea sunt teme care dezbină și polarizează societatea (vezi și eliminarea simbolisticii românești din Piață pe 3 noiembrie). Argumentul este complet nepotrivit și inadecvat, pentru că, riguros vorbind, chiar tema proeuropeană dezbină societatea! În ciuda ideii de „integrare europeană ca idee națională pentru republică”, ce vedem în sondaje este că ruptura societății se produce exact pe acest aliniament. Cei care susțin integrarea europeană sunt cam tot atâția cu cei care se opun! Prin urmare, e chiar ridicol să fii adeptul integrării europene și, concomitent, să vituperezi împotriva invocării limbii române și a relației cu România ca subiecte care divizează societatea. Dacă e să fie serioși acești oameni și dacă singurul lor scop în viață este unanimitatea, nu prea au multe de făcut în RM, pentru că tensiunea acum este la ordinea zilei. Dar dacă tot se insistă pe o temă comună, conform sondajelor, liantul cel mai puternic al societății moldovenești este… Vladimir Putin, în care au încredere circa 75% dintre cetățeni! Sau să pledeze pentru un sistem cu un partid unic, pentru că și aici există susținere majoritară… Acum lăsând gluma la o parte, am impresia că și acest tip de reacții sunt mai degrabă politice: vrem europenism, dar să fie… moldovenist, nu românesc.

– Cum vedeți reacția Rusiei?
– Rusia este prea inteligentă pentru a se implica la nivel înalt și direct în disputa lingvistică din RM. În primul rând, pentru că savanții ei au confirmat deja, nu odată, denumirea corectă a limbii. În al doilea rând, pentru că ea știe foarte bine de unde și de la cine a pornit toată tevatura lingvistică din stânga Prutului. Era un banc la Wasinghton pe vremea când SUA erau pregătite să invadeze Irak-ul. Se zicea așa: americanii știu că se află bombe chimice în Irak pentru că au păstrat chitanțele!… Cam așa și cu rușii aici. Ei știu foarte bine ce limbă se vorbește, pentru că ei au tot modificat alfabetul și au încercat să o facă altceva, ceva diferit de limba română. Deci Moscova a tăcut semnificativ, inteligent, în opinia mea, nu s-a exprimat direct pe chestiune, dar așteaptă alte consecințe ale asumării Declarației de Independență în corpul constituțional.

– Ce consecințe vor mai fi după această decizie?
– Pe termen scurt, cred că va fi recuperat Decretul Ghimpu și reinstituită Ziua ocupației sovietice de la 28 iunie. Pe termen lung, va fi readus în societate dosarul etnoidentitar ca temă de dezbatere politică, inclusiv pentru următoarele alegeri parlamentare. De aceea, chiar dacă decizia CC nu a fost politică, ci juridică, e clar că vor fi consecințe politice care pot afecta și ierarhiile electorale. De aceea mulți vor să tacă acum pe marginea ei…

– Cum vi se pare ideea unui referendum despre denumirea limbii?
– Despre o asemenea idee, nu merită să ai nici măcar o părere. E o probă de incultură profundă, dincolo de faptul că va deschide cutia Pandorei în societate. Eu sunt convins că nici cei care o vehiculează nu cred în ea, dar o invocă electoral. Este semnul cel mai clar că efectele politico-electorale ale deciziei din 5 decembrie se resimt deja. E abia începutul.

– Domnule profesor, vă mulțumim!