(INTERVIU) Putin vrea război. Occidentul e nesigur. România se scufundă şi fără ajutorul Rusiei
Într-un interviu acordat Ziare.com, Armand Gosu a analizat în detaliu prevederile acordului de la Minsk şi probabilele lui efecte. "Spre deosebire de occidentali care ar face orice concesie lui Puţin numai să nu trebuiască să lupte cu Rusia, ucrainenii sunt hotărâţi să reziste presiunilor Kremlinului. În acest moment, scenariul unui război local, ruso-ucrainean, extins la zona de est şi sud-est a Ucrainei este cel mai plauzibil."
În opinia lui Armand Gosu, Vladimir Putin îşi doreşte un război, însă România nu este în real pericol pentru că niciun general de stat major rus nu poate să ia în calcul un atac de amploare împotriva României. "Dacă prăbuşeşti România, nu impresionezi pe nimeni. N-o să tremure nimeni de frică ta. De aceea, şi Rusia se orientează spre ţări mai solide, mai serioase, cu armata şi clasa politică responsabile."
Este acordul semnat la Minsk un pas real spre pace?
Optimismul n-are ce să caute aici. Nu s-a negociat un tratat de pace şi deocamdată e greu de crezut că se va întâmplă asta, câtă vreme oficial nu s-a declarat niciun război. Amănuntul că războiul nu-i declarat nu-l împiedică să se desfăşoare de aproape un an. Documentul despre care mă întrebaţi nici măcar n-a fost semnat de cei care trebuiau s-o facă, adică de "preşedinţii" republicilor populare Doneţk şi Lugansk.
El se intitulează "Complex de măsuri pentru realizarea acordurilor de la Minsk", adică a armistiţiului din 5 septembrie şi Memorandumului din 19 septembrie. Cel mai probabil documentul a fost pregătit înainte de întrunire, cu ocazia întâlnirilor mediatorilor Angela Merkel şi F. Hollande cu Poroşenko, la Kiev, şi cu Putin, la Moscova, la 5 şi respectiv 6 februarie.
Documentul e debalansat, asta e evident şi la o lectură superficială. Nu mă refer la aspectul juridic, el contează mai puţin, ci la cel politic. Vladimir Puţin şi separatiştii pro-ruşi îşi asumă o singură obligaţie importantă: încetarea focului, începând de duminică, la ora 00.00. În rest, doar obligaţii ale Kievului, care practic acceptă că nu poate controla unele raioane de pe teritoriul regiunilor Doneţk şi Lugansk.
Mai mult, Kievul recunoaşte dreptul autorităţilor separatiste de a numi judecători şi procurori, de a înfiinţa miliţii populare, legalizând practic actualele structuri paramilitare ale separatiştilor pro-ruşi. Un subiect foarte important, pază frontierei, este rezolvat de o manieră îndoielnică: controlul graniţei rămâne în mâna separatiştilor, iar pentru revenirea sub autoritatea Kievului sunt puse condiţii care nu vor putea fi niciodată întrunite.
În fapt, lăsând o porţiune importantă a graniţei de est, circa 450 km, în mâna Moscovei, Rusia va putea construi şi controla un satelit în Donbass, populat de luptători echipaţi cu armament modern, bine antrenaţi, o Spartă a zilelor noastre oricând capabilă să ameninţe Ucraina.
Tot prin acest document, Moscova obligă Kievul, sub garanţia mediatorilor franco-germani, să modifice până la sfârşitul anului Constituţia, elementul cheie fiind descentralizarea, cu luarea în considerare a specificului unor raioane din regiunile Doneţk şi Lugansk şi adoptarea unei legislaţii privind statutul special al acestor raioane.
Deci un document în avantajul net al Rusiei?
Oricum ai analiză documentul, contextul regional, global în care s-a semnat, el este o victorie a lui Puţin. Liderul de la Kremlin sparge izolarea în care s-a aflat în ultimele luni, după summitul G 20 de la Brisbane.
Nu este recunoscută agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, nici condamnată prezenţa militarilor ruşi pe teritoriul statului vecin, nu se cere retragerea trupelor ruse, nu e amintită anexarea Crimeii de către Rusia, paramilitarii din Donbass, vinovaţi de acte teroriste, care au doborât avionul malaezian, au incendiat autobuze cu copii, au răpit, torturat, ucis cu bestialitate vor fi graţiaţi şi amnistiaţi.
Kievul n-are nici o garanţie că pe teritoriile administrate de separatişti alegerile vor fi libere şi corecte, în conformitate cu legislaţia ucraineană. Iar retragerea armelor de calibru de pe linia frontului, pentru a crea o zona de securitate, de minim 50 km, de fiecare parte, nu este monitorizată corespunzător. Cine-i controlează pe separatişti că au retras piesele de artilerie şi rachetele din zona de securitate? Nimeni, evident.
Încă şi mai dramatic: Ucraina se obligă să plătească salariile, pensiile în regiunile separatiste. E drept că, la câteva ore, Poroşenko a precizat că plăteşte doar după alegerile locale, ceea ce însă documentul nu prevede. Practic, statutul Donbass-ului pentru Ucraina nu e deloc echivalent cu cel al Transnistriei pentru Republica Moldova. În Transnistria nu plăteşte Chişinăul pensiile şi salariile, le plăteşte Moscova.
De unde găseşte bani premierul Iateniuk pentru Donbass? Nici măcar nu-s prevăzuţi în buget. Probabil că din împrumutul recent contractat cu FMI, în valoare de 17,5 miliarde de dolari, credit pentru stabilizarea economiei şi ridicarea nivelului de trăi, pentru care Kievul s-a angajat să facă reforme economice structurale, extrem de costisitoare din punct de vedere social.
Un alt obiectiv al separatiştilor, recunoaşterea anexiunilor teritoriale realizate din septembrie, din momentul încheierii acordurilor de la Minsk şi până acum, în februarie, a fost doar parţial şi indirect realizat. Dacă ne uităm la articolul 2, din "Complexul de măsuri", vedem că trupele ucrainene trebuie să se retragă de pe linia de acum a frontului, pe când separatiştii de la linia frontului aşa cum era ea în septembrie.
Ce riscuri majore rămân după acest acord?
Cred că cea mai mare ameninţare e, în acest moment, operaţiunea separatiştilor de la Debaltevo, unde au înconjurat unităţi ucrainene, cu care există riscul să se petreacă o tragedie similară celei de la Ilovaisk, din luna august. Poate să arunce în aer principalul punct al documentului semnat recent la Minsk, anume încetarea necondiţionată a focului.
De altfel, dacă ne aruncăm ochii pe reacţiile internaţionale, ele sunt mai degrabă reţinute. Casă Albă, de pildă, precizează într-un comunicat că Rusia trebuie să nu-i mai sprijine pe separatişti, să-şi retragă soldaţii şi echipamentul militar din estul Ucrainei, iar adevăratul test al acordului semnat joi la Minsk va fi încetarea ostilităţilor şi reinstaurarea controlului ucrainean asupra întregii frontiere cu Rusia.
Există deja o teamă de extinderea conflictului, de izbucnirea unui război cel puţin regional, care să implice şi România. Există în mod real acest pericol?
Nu, oricum nu în această etapă. Multe depind de felul în care Vestul reacţionează la agresivitatea Rusiei. Dacă Vestul are o poziţie consolidată, să spunem faţă de anexarea Crimeii, dacă reacţionează unitar, imediat, astfel încât Putin să n-aibă spaţiu de manevră, atunci Rusia nu va riscă să escaladeze, temându-se de reacţia pe care o stârneşte. Mă tem, însă, că Occidentul e nesigur pe el, vrea să se întoarcă cât mai repede la "business aş usual" cu Rusia.
State mari, influenţe, precum Germania, Olanda, Italia, nu acceptă nimic peste sancţiunile economice impuse Rusiei, de care vor să scape cât mai repede, iar acum sunt fericiţi cu Grecia pentru că pot da vină pe ea pentru că UE nu adopta sancţiuni suplimentare la adresa Rusiei.
Spre deosebire de occidentali care ar face orice concesie lui Putin numai să nu trebuiască să lupte cu Rusia, ucrainenii sunt hotărâţi să reziste presiunilor Kremlinului. În acest moment, scenariul unui război local, ruso-ucrainean, extins la zona de est şi sud-est a Ucrainei este cel mai plauzibil.
România a primit recent ameninţări de la Moscova, un analist vorbea de ţinte de bazele NATO de pe teritoriul nostru şi despre scufundarea flotei româneşti. Cât de serios trebuie ele privite?
Care flota? La cum arată armata română, marina, aviaţia nu cred că vreun general de stat major rus poate să ia în calcul un atac de amploare împotriva României. E mult mai simplu şi mai ieftin să faci o televiziune că să manipulezi, să activezi câteva poşete în politică, câţiva băieţi din servicii a căror singură dungă pe creier e urmă de la caschetă.
România se scufundă şi fără ajutorul Rusiei, pentru asta ne sunt suficienţi miniştri incompententi, tot mai numeroşi în guvernele ultimilor ani. Dacă prăbuşeşti România, nu impresionezi pe nimeni. N-o să tremure nimeni de frică ta.
De aceea, şi Rusia se orientează spre ţări mai solide, mai serioase, cu armata şi clasa politică responsabile. Primele vizate de agresivitatea Moscovei sunt Polonia şi ţările baltice, nu România, Bulgaria şi Grecia, care alături de Cipru formează axa ortodoxă a UE.
Îşi doreşte Puţin cu adevărat un război, în condiţiile economice interne dificile pe care trebuie să le gestioneze?
Vladimir Putin chiar îşi doreşte război, numai că n-are cu cine să lupte. Pur şi simplu nimeni nu vrea să se mai bată. Toţi vor weekenduri prelungite, concedii în ţări exotice, tremură de spaima când abdomenul îşi pierde elasticitatea. Ei cred în silicon şi nu în naţiune, patrie, popor, concepte vechi, desuete. Putin are nevoie să se bată pentru a-şi atinge principalul obiectiv: schimbarea ordinii mondiale, rezultată după încheierea Războiului Rece şi prăbuşirea URSS-ului.
Există o teorie care spune că Rusia a fost de fapt provocată prin extinderea influenţei occidentale în zona ei de siguranţă: dacă vecinul pune o mitralieră pe gard, tu ce faci? A fost totuşi şi o greşeală a Occidentului în gestionarea sensibilităţilor şi temerilor Rusiei?
Sunt multe teorii. Una dintre ele spune cam aşa: de sute de ani, Rusia se mişcă în cicluri istorice, flux-reflux. Perioada de flux este echivalentă cu expansiunea, pe când cea de reflux cu căderea, care-i mai mereu generată de o înfrângere militară. Refluxul oferă ocazia reformării statului şi pregătirii lui că să-şi poată lua revanşa militară.
Asta s-a întâmplat după decembrie 1991, odată cu colapsul Uniunii Sovietice. Un deceniu mai târziu, Putin a început consolidarea statului, pregătindu-l pentru revanşa. În august 2008, odată cu războiul împotriva Georgiei, Rusia a reintrat pe turnantă expansionistă a istoriei sale ciclice.
Cine ştia cât de puţină istorie înţelegea că, după un deceniu-două-trei, Rusia revine în forţă pe arena internaţională spre a-şi lua revanşa. Face asta de sute de ani. De ce s-ar fi oprit tocmai acum, în timpul vieţii noastre?
sursa: ziare.com
