Trăieşte complexul imposibilităţii redefinirii identităţii într-o ţară postcomunistă, dar şi pe cel al integrării într-o Europă la care a visat. E o uşoară afinitate cu tonul violent al mai multor dramaturgi tineri occidentali, chiar dacă revolta autoarei se manifestă de pe cu totul alte poziţii. Motivele par totuşi aceleaşi: haotici, disperaţi, revoltaţi, tinerii dramaturgi de azi trăiesc deziluzia şi dezgustul societăţii de consum, se revoltă împotriva ideologiilor învechite, sunt în căutare de noi repere, din păcate, la fel de nesigure şi deziluzionante. De aceea personajele acestui val de dramaturgi sunt mai mult decât o „generaţie pierdută”. Sunt o generaţie anonimă.
Pretextul de la care pleacă discursul din Fuck you, eu.ro. Pa!, „…Ce mi-a dat ţara mea şi cu ce am răsplătit-o eu? …Copilăria mea a fost…”, e un prilej de a lăsa să curgă, ca într-un lung rechizitoriu, formele exasperării. Scriitura feminină (feministă?) a Nicoletei Esinencu naşte un text la graniţa inconştientului, cu impresii amestecate, în care discontinuitatea temporală şi afectivă e marca, iar faptele rememorate se amestecă doar după logica suferinţei. Perspectiva fracturată, fuga de la o senzaţie la alta, faţă în faţă cu sărăcia, cu realitatea pestilenţială (inclusiv în relaţiile interumane) în ţara în care cel mai mare vis al părinţilor este să le emigreze copilul în Vest, sunt pigmentate de o tiradă de cuvinte licenţioase. Eroina îndură blestemul de a se fi născut în ţara comunismului, iar dezgustul urlat faţă de realităţile ei consonează cu durerea pierderii identităţii naţionale şi a limbii în condiţia de imigrant.
Piesele mai cunoscute ale Nicoletei Esinencu, cea amintită anterior, A(II) Rh+, Zukerfrei etc., creează impresia că ar fi mai degrabă părţi componente ale unui proiect mai vast, cu o structură mozaicală, cu un anume grad de coerenţă intimă şi cu o structurare logică a unei proprii lumi în creare. Autoarea îşi creează propriul „univers”, propria „arie geografică”, propriile cutume creative recognoscibile. Un univers pe care tinde să-l retuşeze în permanenţă, cu o anumită doză de precizie şi cu un umor dur, fără compromisuri. Aceste false monologuri notează anumite spaime intime pe care autoarea le investeşte în obsesii polizate şi conceptualizate. Toate sunt dovada unui exerciţiu dramatic, contaminat de „modele” în domeniu. Nicoleta Esinencu apelează la un limbaj cotidian dur, libidinos, lasciv fără vreo menajare şi fără urmă de pudoare. Un limbaj provocator, folosit, probabil, cu o anumită doză de intenţionalitate, adaptat personajelor pe care le manipulează. E aici o sete de o anumită doză de real, de refuz a artificiilor care nu exclud o necesitate, pe alocuri stângaci camuflată cu o puritate imposibilă. Poate că în această vulnerabilitate neaşteptată a personajelor sale obraznice, în cinismul lor se ascunde ceea ce vrea autoarea să dezvăluie în fundal.
(…)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
