Născut la Bordei Verde/Plasa Viziru, județul Brăila în anul 1903, este un nume pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie. Personaj de legendă, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ion Tobă-Hatmanul a eliberat Putna vremelnic ocupată de Armata Roşie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ţinute sub tăcere. Decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane. Întors în ţară, Hatmanul a fost condamnat la moarte, apoi predat ruşilor, care l-au trimis în Siberia. Salvat de RFG, în anul 1955, a ajuns la Gherla, unde a fost supus unui regim de exterminare. În 1964, când a scăpat din temniţă, eroul şi-a găsit soţia grav bolnavă, iar fiica dată afară din facultate. În anii ’70, i-a trimis o scrisoare lui Ceauşescu. Hatmanul a murit în anul 1979, pe când stătea la coadă la ghişeul CEC…
Pe nedrept uitat de compatrioţi, ba chiar şi de către brăileni, căpitanul Ion Tobă-Hatmanul (1903-1979), , a salvat, în iulie 1940, Mănăstirea Putna din mâinile Armatei Roşii. Fără Hatmanul, cum era supranumit brăileanul, am fi mers în vizită la Putna cu paşaport.
Situată în apropiere de noua frontieră româno-sovietică – trasată în urma ultimatumului dat de dictatorul Stalin – Mănăstirea Putna a fost ocupată vremelnic de bolşevicii care aveau de gând să acapareze toată Bucovina, în iulie 1940. Doar intervenţia în forţă a lui Ion Tobă-Hatmanul, comandantul Escadronului 25 Cavalerie, care i-a pus pe fugă pe invadatori – în mai puţin de o oră – a salvat Putna şi România întreagă de la o catastrofă mai mare decât aceea care se prefigura.
După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani bolşevici”, pentru că era omul pe care se putea baza o întreagă armată atunci când atacau trupele “roşii”. Iar după 23 august 1944, a refuzat să plece genunchiul, continuând să lupte, până la capăt, împotriva Armatei Roşii, ca ofiţer (Sturmbannführer) în trupele de comando “Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor italieni). Mai târziu, avea să-i trimită o scrisoare lui Ceauşescu.
Absolvent al şcolii de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, cu studii de Drept – şi activând în Armata Română din anul 1925 – Hatmanul a luptat alături de alţi voluntari români până la finalul războiului (în Munţii Tirolului) împotriva Armatei Roşii. Întors în ţară, avea sa fie predat ruşilor şi închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Numai că, ajuns în România, ofiţerul fu aruncat direct la Gherla, unde fu torturat şi supus unui regim de exterminare, până în anul 1964.
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru “vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. După alţi ani de suferinţă, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Grav bolnavă, în scaun cu rotile, Camelia Greceanu – fiica legendarului ofiţer – avea să-şi piardă viaţa în anii 2000, în incendiul care i-a făcut scrum casa. Pe masă, avea portretul tatălui său, Hatmanul – spaima partizanilor bolşevici. Odată cu biata femeie au ars şi documentele care mai rămăseseră de la tatăl său.
De pază la mormântul lui Ştefan cel Mare. Incidentul de la Putna, dovedit de martori, dar nu şi de arhivele armatei – lesne de înţeles, istoria este scrisă de învingători! – s-a petrecut în iulie 1940, cu puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să traseze noua graniţă, după ce ne fuseseră răpite, în chip barbar, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Pe 26 aprilie acelaşi an, ruşii ne dăduseră ultimatumul. Satul şi Mănăstirea Putna se aflau aproape de graniţa de nord, iar zona respectivă trebuia să rămână în componenţa României.
Căpitan de cavalerie, brăileanul Ion Tobă făcea parte din Divizia 25 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu – veteran din Primul Război Mondial. Nota zi de zi în jurnalul său, “Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, cam tot ceea ce se întâmpla în viaţa de soldat; aşa au ajuns până la noi relatările despre episodul Putna, când România a fost la un pas de a fi târâtă într-un război inegal cu bolşevicii din Răsărit.
În seara zilei de 5 iulie 1940, când se afla încartiruit la Rădăuţi, Tobă primi ordin să se deplaseze “în marş galop, în linia întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii”. În noaptea care a urmat, au loc incidente între patrulele româneşti şi cele sovietice şi se trag focuri de armă, deşi acest lucru fusese interzis, pentru a nu se declanşa un conflict diplomatic şi militar. A doua zi, sunt trimise patrule în recunoaştere cu scopul de a menţine linia de frontieră, iar în seara aceleiaşi zile, la ora 20.00, precizează Hatmanul în jurnal, “primesc ştirea că satul Putna şi mănăstirea au fost invadate de trupe roşii, împănate cu agitatori. După numai un sfert de oră, ordon marş galop spre Putna”.
Escadronul căpitanului Tobă, care avea sub comandă şi Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, ajunge la Putna la ora 21.10. Pânâ la ora 22.00, căpitanul şi trupele aflate sub comanda sa “eliberează forţat satul şi mănăstirea, iar elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie”. Totodată, bravul ofiţer instalează o unitate “pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15, linia de demarcaţie era restabilită, iar ulterior paza frontierei preluată de grănicerii români. Mai mult, în zilele de 8 şi 9 iulie 1940, “toate odoarele şi tezaurul Mănăstirii Putna au fost încărcate în două camioane şi expediate la Mănăstirea Cozia”, pentru a fi puse la adăpost.
Eroul de la Putna, condamnat la moarte. Ajuns pe front, în Răsărit, Ion Tobă a primit porecla de “Hatmanul”, fiind considerat cel mai bun vânător de partizani, trupe paramilitare care atacau din spate unităţile române şi germane, în acţiuni de comando. A fost îndrăgostit de o frumoasă femeie-pilot din “Escadrila Albă”, care avea să-l descrie drept un “bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte. La brâu, avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau acelaşi fel de uniformă. Erau unul şi unul”. Nu e de mirare că brăileanul căpătase cele mai înalte decoraţii, inclusiv Virtutea Militară clasa I, de Aur, Steaua României, Crucea de Fier şi Vulturul german cu spade.
“Cu asemenea ostaşi, ţara e bine păzită; căpitanul Tobă este sufletul ostaşilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreţ viteaz”, declara colonelul Măzăreanu (în 1941), comandantul Regimentului 50 Infanterie. Iar comandantul Grupului Vânători Călări din cadrul Diviziei 4 Munte consemna, în octombrie 1942: “Căpitanul Tobă cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare” (!).
În loc să fie primit ca un erou, la finele războiului, maiorul Tobă (fusese avansat în grad, în războiul din Răsărit) a fost arestat şi condamnat la moarte de Tribunalul Militar “Radu Negru” Bucureşti, în anul 1947. Ziarul “Scânteia” îl descria drept “criminal de război” pentru că fusese vânător de partizani roşii, că fusese trimis, în 1944, de Marele Stat Major al Armatei Române în Germania, la şcoli, şi pentru că a continuat să lupte contra ruşilor în uniformă germană, “uneltind”, totodată, împotriva regimului comunist.
Dat pe mâna ruşilor, eroul de la Putna a fost aruncat în lagărele din Siberia, pentru ca, în 1950, să fie judecat din nou, de Tribunalul Militar din Sverdlovsk, culmea, tocmai pentru incidentul din iulie 1940, de la graniţa de nord a României. Condamnat la 25 de ani închisoare, brăileanul va supravieţui torturilor, fiind eliberat în anul 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS (prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene). Hatmanul a scăpat pentru că era considerat ofiţer german, altfel i-ar fi rămas oasele în gulag. Numai că, întors în ţară, a fost ridicat de Securitate şi închis la Gherla, unde a pătimit până în anul 1964.
Scrisoare către Ceauşescu. Epilog… În ziua de 7 martie 1967, brăileanul care a luptat contra ruşilor încă din 1940 i-a adresat o scrisoare dictatorului Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. “În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă “Vânătorul de partizani bolşevici” n-a ajuns niciodată în Germania.
Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României, în ultimii 80 de ani. Viteazul ofiţer, salvatorul Putnei, şi-a găsit sfârşitul în faţa unui ghişeu CEC din Braşov (unde se mutase cu familia) în anul 1979, uitat de compatrioţii săi. Avea vârsta de 76 de ani.
Despre ceea ce s-a întâmplat la Putna pomeneşte şi Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, care i-a adresat o scrisoare maiorului Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul intenţiona să refacă adevărul istoric, pe baza mărturiilor celor care au participat la curajoasa acţiune militară. Iată câteva dintre emoţionantele gânduri aşternute pe hârtie de veteranul de război: “Pentru noi, acţiunea din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani, trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit. Singura recunoaştere a meritelor noastre – şi cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care, vădit mişcat – îţi aminteşti? – ne-a spus: «Bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie!», apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate…”.
Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.
Ioan Tobă Hatmanul a devenit ofiţer de cavalerie în anul 1925, după ce termină Şcoala de Ofiţeri Activi de Cavalerie (unde este apreciat de către superiori: ”…Element prea bun. Inteligent, vioi, disciplinat si foarte de incredere, autoritar in comanda si chiar sever atunci cand trebuie” – aprecierea comandantul său de escadron din anul al doilea al școlii miltare) in 1925 , având şi studii juridice. Datele despre copilăria şi tinereţea lui sunt însă sărace.Un portret adevărat şi complet al acestui adevărat luptător nu avem. Comuniştii l-au ascuns, noi, cei de după, l-am uitat. El însă se încăpăţânează să trăiască în amintirea noastră, ştiind că, într-o bună zi, memoria să va învia. Îl ştim însă ca pe un mare patriot şi un anticomunist convins, ca tot corpul ofiţeresc de la acea vreme, de altfel.
Iar primul moment în care Hatmanul răsare pe cerul vitejilor neamului este legat de cedările teritoriale, aşa cum vom vedea în continuare.
După cum se ştie deja, ca urmare a teribiului pact Ribbentrop-Molotov din august 1939, Uniunea Sovietică adresează României în 26 iunie 1940 un ultimatum care prevedea evacuarea rapidă a Basarabiei și nordului Bucovinei.
În jurnalul lui Tobă se relatează faptul că, în satul Putna se găsea în anul 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Acesta se folosea de serviciile unor angajaţi din localităţi ca Seletin, Lapusna, Siret şi nu numai, care, după cedarea Bucovinei de nord, urmau să treacă sub stăpânire sovietică, ceea ce îi împiedica pe angajaţi să ajungă la fabrică unde munceau. Acesta este motivul (”oficial”) pentru care patronul Fischer adresează o invitaţie trupelor sovietice de a muta bornele de graniţă astfel încât satul Putna să intre în componenţa URSS.
Nu ar părea ca acesta este și motivul real al acţiunii sovieticilor. Ştim că sovieticii foloseau ori de câte ori invadau teritorii străine astfel de ”invitaţii”, pentru a se acoperi în faţa legii sau istoriei.
Mai mult, Hatmanul însuşi spune că avea ”unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv noua linie de demarcaţie”. Iar într-un raport adresat conducerii Diviziei 25 Infanterie, datat 9 iulie 1940, Tobă spune că, de la 28 iunie, de când a părăsit vechea graniţă, escadronul său e într-o continuă mişcare, în permanentă stare de alarmă, cu caii tot timpul cu şeile pe ei iar oamenii mereu îmbrăcaţi. Spre exemplu, pe 8 iulie, la ora 22:00, escadronul pleacă de la Fălcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, pentru că a doua zi să revină în punctul de plecare. Alte rute de deplasare sunt Burlă – Horodnic – Vârful Câlnic, pe 3 iulie, Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 4 iulie, Rădăuţi – Voitinel – Gura Putnei, pe 5 iulie. Aşadar, asistăm la o continuă patrulare pentru depistarea şi lichidarea infiltrărilor sovietice.
Momentul de cumpănă avea să fie însă ziua de 5 iulie. Atunci, aflându-se la masă cu ofiţerii din detaşament, la ora 20:00, Ioan Tobă primeşte un telefon de la Divizie, de unde i se ordonă să se deplaseze în marş galop în linia întâi, spre Gura Putnei, şi să ocupe poziţii pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovu de Sus, faţă în faţă cu trupele sovietice. Esacadronul pleacă din Rădăuţi şi, pe la ora 24:00, militarii acestuia întâlnesc primele patrule de grăniceri întorcându-se din posturi. Câţiva grăniceri aduc o mitralieră Manlicher şi cinci cartuşe, luate de la un soldat ungur capturat pe câmp. Şi patrula sergentului Grosu raportează ciocniri cu trupele sovietice. La ora trei dimineaţa, detaşamentul intră în marş forţat pentru ultimii 34 km pe care îi avea de străbătut până la aliniamentul vizat.
După încă trei ore, cavaleristii lui Tobă ajung în localitatea Gura Putnei. Aici iau legătura cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei în scopul aprovizionării cu alimente pentru oameni şi cai. Pe 6 iulie patrulele pornesc spre linia întâi. Căpitanul Tobă ne explică, în amănunt, în jurnalul său, dispunerea patrulelor, după cum urmează: “patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Fălcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”.
La ora 17:00 soseşte la Gura Putnei generalul Dăscalescu care pune la punct detaliile misiunii. Nu va avea, însă, mult timp de gândire, întrucât la ora 20:00 soseşte vestea că sovieticii au ocupat satul şi mănăstirea Putna, aducând cu ei o mulţime de agitatori comunişti. În consecinţă, Tobă ordonă unităţii sale marş galop spre Putna, cu plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu în avangardă, urmat de restul trupelor şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie a căpitanului Vladeanu, acum sub ordinele lui Tobă.
La ora 21:10, trupa ajunge la Putna. Urmează o scurtă acţiune de recunoaştere, apoi cavaleria română atacă invadatorii sovietici, eliberând prin luptă satul şi mănăstirea. Sovieticii, depăşiţi calitativ de români, se retrag. Cei prinşi sunt dezarmaţi şi aruncaţi dincolo de linia de demarcaţie. Agitatorii sunt, însă, arestaţi. Unitatea alocă trupe pentru paza mănăstirii adăpostind mormântul sfânt al lui Ştefan cel Mare. În următoarele ore, patrule de cavalerişti aduc vestea că, pe toate sectoarele disputate, linia de demarcaţie a fost restabilită. Doar a doua zi poziţiile vor fi predate din nou grănicerilor. În plus, din ziua de 8 iulie odoarele mănăstirii şi tezaurul sunt încărcate în camioane şi duse spre păstrare la mănăstirea Cozia.
Iată deci cum a rămas acest altar al românismului în graniţele Ţării. Fără Tobă şi oamenii lui am fi avut nevoie de paşaport pentru a vizita mormântul marelui Ştefan. Cariera eroului nu se opreşte însă aici, el va cunoaşte gloria militară şi în timpul Războiului, dar şi în momentele dificile pentru ţara pe plan intern. După anul 1940, un alt moment de cumpănă pentru România este luna ianuarie 1941, mai exact rebeliunea legionară. În momentul în care legionarii se hotărăsc să preia conducerea statului, Ion Tobă făcea parte din Regimentul 6 Călăraşi din garnizoana Bartolomeu (Braşov). Auzind că legionarii au preluat prin forţă instituţiile cheie din oraş, acesta se prezintă în faţa generalului Dragalina şi îi raportează că trece la acţiune pentru curăţarea Brasovului de elementele turbulenţe. Aflându-se mereu în fruntea oamenilor săi, Hatmanul eliberează mai întâi Prefectura, apoi ia cu asalt clădirea Palatului Telefoanelor. Urmează Poliţia şi Poşta. Rapiditatea acţiunii sale nu le lasă nici un moment de gândire legionarilor, care sunt nevoiţi să părăsească oraşul.
Iată ce spune despre Tobă şi comandantul Zonei de lucru 6-Focsani, înainte de începerea Războiului din Est: “Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”. Ne-am convins de aceste calităţi ale sale urmărindu-l în acţiune la Putna şi Braşov. Nu va face decât să confirme impresia lăsată în ţara în cursul operaţiunilor împotriva bolşevicilor.
Pe Front, căpitanului Tobă i se vor încredinţa, aşa cum era de aşteptat, numai misiuni de importanţă deosebită şi cu grad sporit de dificultate. Le va duce însă la bun sfârşit cu dăruire şi profesionalism, ceea ce îi va aduce numeroase decoraţii, între care Virtutea Militară, clasa I – de Aur, Steaua României şi nu numai. Însuşi comandantul Regimentului 50 Infanterie, colonelul Mazareanu, în rândurile căruia Tobă luptase în 1941 ne spune astfel : „L-am repartizat la Compania de cercetare și l-am trimis pe front, unde va executa, pentru început, misiuni de siguranță. A luat parte la luptele de la Padurea Leului, apoi, prin Vărzărești-Popovca până la Limanul Nistrului. Prin felul cum și-a condus Compania de cercetare, de la 16 iulie la 24 iulie, m-a indreptățit să-i dau comanda unui detașament, Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan”. Căpitanul Ioan Tobă a fost viteaz. Valoarea lui insăși ca luptator se evidentiaza la atacul satului Popovca, din zilele de 23 si 24 iulie 1941 când, datorită acțiunii lui, am știut ce am inainte, pe flancul stang, dar, mai ales, mi-a facut siguranșa stangii, deoarece „Detasamentul Colonel Poenariu” era tocmai pe Nistru și mai inapoi. Căpitanul Ioan Toba a fost sufletul ostașilor sai, pe care i-a dus mereu înainte, cu avant, s-a dus ca un calăreț viteaz. Cu începere de la 24 iulie a luat ființă Detașamentul „Căpitan Tobă Ioan” compus din Compania Cercetare, o companie pușcași, o companie pionieri și o grupă Breda, care a continuat acțiunea de urmărire a inamicului și mi-a facut siguranță pe stanga, pe directia Olănesti pana la Limanul Nistrului-Gura Roșie. Pentru avântul și bravura lui l-am propus la decorare cu ordinul „Steaua Romaniei” clasa a V-a cu spade și panglică de virtute militară. … In concluzie, căpitanul Toba Ioan este un ostaș viteaz, cu care se poate mândri arma din care face parte. …Cu asemenea ostași viteji, cum este el, hotarul tării va fi bine pazit.”
Îndeplinind, pentru o scurtă perioadă de timp, funcția de comandant al Cartierului Comandamentului Militar Odesa, Tobă se remarcă prin „…Firea îndrăzneaţă, temperamentul în continuă mişcare, spiritul de aventură fac din căpitanul Ioan Tobă prototipul călăreţului care nu se vrea decât singur, şi cât se poate înainte. Nu este omul pe care să-l obligi la o muncă statică, stabilă. Este ofiţerul căruia să-i dai însărcinări limitate şi precise. Oricare va fi riscul pe care acestea l-ar comporta eşti sigur de rezulttul cel mai bun dacă a fost însărcinat căpitanul Tobă. La acest ofiţer, dacă-i cunoşti firea şi-l utilizezi ca atare, nu există – nu se poate! –’’
Iată-l și în altă poziție ocupată, tot pe front: „Căpitanul Tobă Ioan a fost trimis de Armata a 4-a să umple un gol în cadrele Detaşamentului 1 Asalt. Ţinuta sa războinică, temperamentul său, dorinţa sa nestăpânită de a se bate mi-au dat de la început încredinţarea că am un comandant pentru situaţii grele. Îndârjirea sa de a instrui pentru lupta unitatea să de asalt şi a-i forma spiritul de sacrificiu a câştigat trupa şi ofiţerii. Trimis să recunoască condiţiile de trecere peste Valea Srilioiu-Liman, şi-a făcut o plăcere din a înfrunta în picioare focul inamicului. Are mari calităţi de om de război. Fiind în pericol, îndrăzneţ fiind până la temeritate, antrenează pe cei din jur cu temperamentul său de aventurier din alte vremuri.”
Iar comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în care Hatmanul a scris istorie cu sângele inamicului confirmă că acesta „cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”.
Căpitanul avea şi o relaţie foarte apropiată cu subordonaţii săi, în ciuda unei anumite apetențe solitare. Nu numai că îi admirau calităţile de războinic, dar îl simţeau pe Hatman aproape de sufletul lor, astfel că, atunci când, pe 14 mai 1942, când, în cursul unei operaţiuni în Munţii Iaila, la cota 1032, a fost rănit de focul inamic, sublocotenenţii Ioan Boeriu şi Dumitru Mosora i-au compus un cântec ce va ajunge inclusiv în publicaţiile de război germane, evident după traducere. El sună astfel: „Ne am întors din drum spre ţară/ Să luptăm şi n munţii Crâm/ Şi să ducem sfânt stindardul/ Până n ceasul ce murim./ Misiunile primite,/ Să luptăm cu dârzi duşmani,/ Le am îndeplinit cu cinste/ Şi prin munţi, la partizani.// Pentru Cruce, Neam şi Tronul/ Vom despica mări şi zări,/ Căci noi suntem Escadronul/ Patru Vânători Călări.// Să trăiască Escadronul/ Care a dat atâţi Eroi,/ Să trăiască şi «Hatmanul» –/ Cel mai mândru dintre noi.“
Îl va ajuta sprijinul camarazilor săi să se însănătoşească şi să se întoarcă în mijlocul lor. Va comandă, însă, începând cu 1943, un detaşament mixt, romano-german, destinat operaţiunilor antipartizani, la cererea expresă a generalului Auleb. Cu atât mai mult este de remarcat respectul de care se bucura Hatmanul, cu cât se ştie că germanii erau, în general, sceptici faţă de capacităţile militare ale aliaţilor şi preferau să comande ei înşişi unităţile mixte.
Iar dovada faptului că încrederea generalului Auleb nu a fost înşelată o găsim în jurnalul lui Tobă şi în documentele păstrate. Astfel, pe 22 iulie 1943 generalul german îi dă o notă „excelentă” pentru o misiune împotriva partizanilor, pentru a-l trimite imediat într-o nouă operaţiune.
Peste câteva zile doi militari din subordinea sa, sergentul român Ion Mara şi caporalul german Fritz Weber vor primi Crucea de Fier, clasa a II-a, ceea ce ne demonstrează încă o dată meritele acestora. Hatmanul este însă, din nou, rănit de o sârmă pusă de-a curmezişul drumului de către partizani, care, însă, îi aduce acordul generalului Avramescu pentru decorarea cu ordinul Mihai Viteazul. Acesta va rămâne, însă, singurul ordin pe care în final nu îl va obţine…
Luna august îi aduce propunerea pentru avansare în gradul de maior, la excepţional, ca şi Vulturul german cu spade. Urmează noi operaţiuni împotriva partizanilor, care dau dovadă de o organizare foarte eficientă a legăturilor cu populaţia.
Văzând meritele căpitanului Tobă împotriva gherilelor din munți, sunt de părere este locul pentru câteva consideraţii despre lupta împotriva partizanilor sovietici, pentru a nu lăsa episoade mai puţin plăcute, dar care nu pot fi evitate în timp de război, să arunce vreo umbră asupra acestui erou.
Aceşti partizani sovietici nu erau ţărani oarecare ce au pus mâna pe arme şi s-au refugiat în munţi. Departe de aceasta. De fapt, cei mai mulţi ucraineni în special, dar şi ruşi, priveau cu optimism sosirea trupelor române, care punea capăt înfometării impuse de Stalin şi persecuţiilor comuniste. Partizanii erau, de fapt, în mare parte, trupe speciale ale NKVD, antrenate dinaintea războiului pentru acest tip de luptă, beneficiind de tehnică şi muniții ascunse din timp, foarte eficienţi în organizarea şi conducerea unor astfel de lupte, dar şi în stabilirea şi mentinrea legăturilor cu populaţia care, de cele mai multe ori de frică, îi ajută. Metodele folosite de aceşti luptători nu aveau nimic în comun cu legile războiului sau cu lupta convenţională. Desigur, în acest context, au existat şi execuţii în rândul populaţiei civile care susţinea partizanii sau se alătura acestora însă există, oare, o altă metodă de a menţine ordinea într-un teritoriu în care bolşevicii aveau încă o mare influenţă, în ciuda retragerii din faţa trupelor germano-române? În orice caz, în astfel de condiții, toate armatele lumii din toate timpurile acționează la fel…
Pentru a destinde, însă, atmosfera voi mai relata un episod deosebit din timpul operaţiunilor din Crimeea. Astfel, într-o bună zi, duminică fiind, Hatmanul primeşte vizita prietenei sale, Stela Huțanu şi a colegei sale, Mariana Dragesu, ambele aviatoare în Escadrila Albă. Căpitanul Tobă le propune un tur al regiunii într-o maşină germană de teren. Cele două aviatoare îi descriu costumaţia inedită: pantaloni din piele de capră, un lanţ la gât de care atârna un medalion cu cap de mort, automatul pe umăr. Călătoria nu avea să fie, însă, una liniştită. În drum spre Karasubasar, partizanii deschid focul asupra maşinii. Deloc impresionat, Hatmanul, care până atunci călătorise pe scara maşinii, le spune că “A, zonă e uşor nesigură” şi trage câteva rafale de automat înspre locul de unde porniseră împuşcăturile.
Ajunşi la destinaţie, căpitanul le arată invitatelor un depozit întreg de arme confiscate de la sovietici (ce spuneam despre partizani?!?) şi încearcă una, trăgând o rafală care perforează peretele camerei. Un punct de atracţie este şi tehnică radio, cu ajutorul căreia transmit mesaje de propagandă şi dezinformare. La întrebarea Marianei legată de ce le face partizanilor prinşi, Tobă răspunde, mai în glumă, mai în serios: . “Le tai urechea!” “Care ureche?”, întreabă Mariana. “Urechea stângă!”, răspunde, zâmbind, căpitanul de vnatori. Urmează o petrecere de bun venit, cu un viţel pus la frigare, ce le alungă domnişoarelor spaimele de peste zi.
Vremurile bune nu aveau, însă, să dureze prea mult. În seara zilei de 23 august 1944, Tobă se afla, împreună cu o parte din băieţii săi, la un curs de vânători de care, în Germania. Ieşind de la o piesă de teatru, aceştia aud un comunicat teribil: trupele aliate sunt în preajma Parisului, sovieticii lansaseră două operaţiuni importante, în sudul Basarabiei şi pe direcţia Chișinău-Iași. Întreg universul lui Tobă se prăbuşeşte.Hatmanul afirmă, în discuţii şi în jurnal că, pentru el, singura cale dacă bolşevicii cotropesc ţară este în munţi, ca partizan. Abia în seara zilei de 24 află însă, exact, ce s-a întâmplat în ţară, fapt ce aduce o confuzie totală în sufletul căpitanului. Să-i dăm chair lui cuvântul: „Dar ce aud nu mi vine a crede. Ruşii au ajuns la Roman şi Galaţi. Şi Mareşalul înlăturat, Regele trădează şi fuge, armata în revoltă, guvern comunist etc. Nu mai înţeleg nimic! Se învârteşte totul şi în capul meu este haos. E grozav! De ce lipsesc eu acum, în momentele cele mai grele, de lângă ai mei? Ce pot face? Plec la Berlin mâine, direct la ataşatul militar. Ce o fi în ţară? Ce fac ai mei, rămaşi la discreţia valurilor? Ora douăzeci şi patru. Nu pot dormi.”
Ostaş şi anticomunist, Hatmanul nu poate lupta de partea sovieticilor, pe care mai ieri îi vâna în munţii Crimeii. Primeşte, deci, să lupte în Armata Naţională, ce se formează la Viena. Actul este însă motivat doar de patriotismul şi sentimentul solid şi curat de dragoste de Tara, alături de datoria ostăşească şi de aversiunea faţă de comunism. Nu poate fi orba despre vreo afiliere legionară. Doar ne amintin episodul Braşov. De altfe, ne-o spune singur: „Dăm angajament că vom lupta numai pentru libertatea României. Primesc. Mă aşez să mă pregătesc iar de luptă. Cumpăr cizme şi manta de piele. Apoi pun la spălat rufele şi mi fac bagajul de drum spre front. Cine ştie în ce grea situaţie vor fi dragii mei în ţară! Mi se strânge inima de dragă mea Clemence, de dulcea mea Liişor şi de scumpii mei părinţi. Ce o fi cu ei, ce or fi făcând? Dă Doamne să fie bine, să i găsesc măcar un ceas sănătoşi, apoi pot muri! Zi grea, ziua răscrucilor şi nădejdilor distruse de imensul necunoscut ce ne aşteaptă. Una ştiu şi m am hotărât: să lupt. Nu e timp de lăhuzit când numai cu fapte de arme se poate scrie istoria. Ce mi rămâne de făcut? Decât să ajut ţara, iar de nu, „moarte eroică“!”
În preajma capitulării Germaniei, se gândeşte la retragerea în munţii din Austria, unde se afla în mimentul respectiv, spre a aştepta acolo ofensiva sovietică. Pe 13 iunie 1945 pleacă, însă, cu căruţa spre ţara, de la Viena, fără să ştie cum şi dacă va ajunge să mai vadă măcar o dată pământul României. Soseşte însă pe 8 iulie. Ce găseşte aici ştim. Cum este primit urmează să expun.
V-aţi aştepta ca un astfel de erou să fie primit cu toate onorurile cuvenite în ţară pentru care şi-a riscat viaţa. Nu a fost însă aşa. Ţara se schimbase. Între timp, se instaurase puterea comunistă. Eroii vremurilor trecute nu mai erau apreciaţi. Societatea nouă avea alţi eroi…
Aşa că Hatmanul este urmărit de organele de securitate încă de la sosirea în ţară, în scurt timp fiind confruntat cu primul proces. Este însă achitat dar la al doilea proces intentat de autorităţile comuniste nu va mai scăpa. Predat autorităţilor sovietice (ruşii nu îl puteau ierta pentru faptul că i-a fugărit prin munţii şi pădurile Crimeii) este condamnat la moarte, dar pedeapsa îi va fi comutată în închisoare pe viaţă.
Trimis în imensitatea Arhipelagului Gulag, îl vom regăsi, spre exemplu, în închisoarea Dubrovlag, la Iavaş şi prin alte colţuri ale cumplitului sistem concentraţionar sovietic. Nu se va întoarce în ţara decât în 1955, odată cu ultimii prizonieri germani (doar câteva mii rămaşi în viaţă, din sutele de mii capturaţi), după o intervenţie personală a cancelarului Konrad Adenauer pe lângă autorităţile din URSS. Iată deci că germanii, deşi aveau acum un alt regim, democrratic, nu i-au uitat pe cei ce au luptat alături de ei.
Nici în ţară nu va fi însă liber. Aproape 10 ani din viaţă va petrece la Gherla, fiind eliberat abia în 1964, cu ocazia amnistiei. Viaţa lui nu va mai fi, însă, niciodată, ca înainte. Regăseşte acasă o soţie, Clemence, consumată de 18 ani de şicane şi care a trebuit să-şi susţină singură familia, beneficiază de o pensie infimă, în ciuda eforturilor pe care le face de a se bucura de anumite drepturi din partea statului german. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor comuniste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţă în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare. Jurnalul său este salvat de mama soţiei sale, care îl plasează pe un taburet din bucătărie, apoi se aşează pe el, stând acolo 2 ore încheiate, cât durează percheziţia. Nu-şi pierde însă speranţa. Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.
Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!
