Amintirile despre familia din care vine, despre studiile sale, despre părinți, despre destinul trist al surorii sale, trimisă la muncă la canal, au fost începutul dialogului care, oricum, Ion Caramitru era așteptat la Chișinău ca o voce autorizată. Deși copilăria, adolescența și tinerețea și le-a petrecut într-o perioadă de nedreptate masivă, viitorul maestru a reușit să se ridice deasupra acestor impedimente: a dat la facultatea de actorie, de la care sora sa a fost dată afară, a moștenit cea mai frumoasă „patimă” de la mama sa – dragostea de Eminescu și Arghezi, iar acum nu se mai satură să-l recite pe Eminescu. Ion Caramitru nu este mare, pentru că a jucat roluri multe, dar pentru că a jucat multe roluri mari: la 21 de ani debutează cu rolul lui M. Eminescu, iar în plină dictatură ceaușistă l-a jucat pe emblematicul Hamlet, în spectacolul care dura cinci ore. Spune simplu, făcând referință la conștiința sa împăcată, că nu a jucat niciun rol de comunist. Și acum, după multe vise realizate, după ce a atins multe zone alpine, I. Caramitru afirmă că teatrul și în trecut, și în prezent are un rost aparte – să dea omului adevărul. Cea mai mare dovadă, spune Caramitru, că teatrul redimensionează adevărul, este afirmația lui Liviu Ciulei: „Fraților, jucăm teatrul pe care trebuie să-l înțeleagă, în primul rând, Grivei”. Această instituție care bucură, dar și sperie, dacă nu devine periculoasă, nu merită să trăiască. Sunt judecățile de valoare ale marilor talente, care, prin sacrificiul lor în scenă, au lăsat teatrul să funcționeze ca o organizație fără privilegii.
După ce a montat piese, a jucat roluri pe diferite scene ale lumii – în Irlanda, Marea Britanie, Japonia – știe să aprecieze adevăratele talente, dar, în primul rând, pe cele autohtone. De aceea colaborarea cu marii Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, apoi, se găsește responsabil să-i cheme înapoi în țară pe Emil Cioran, Sergiu Celibidache, sunt alte mărturii, care pot fi subiectul unei cărți. Iar pe Matei Vișniec îl consideră un fenomen, datorită harului său de dramaturg.
Din acest dialog nu putea să lipsească, bineînțeles, vocea inconfundabilă a lui Ion Caramitru, însoțită de un recital din Eminescu, Nichita Stănescu, culminând din Dan Verona, cu „Tatăl nostru carele zaci în pământ/ Cu toate că locul tău este în cer/ Ocrotește-i pe toți poeții din Romania/ De uniforma unui veac de fier”.
Maestrul Ion Caramitru și-a împărtășit bucuriile cu publicul basarabean, privind proiectele sale sau bucuria sa de a reuși să publice caietele lui Eminescu, un vis pe care l-a avut cândva C. Noica. A vorbit cu aceeași mulțumire despre alt proiect, pe care l-a creat necondiționat – Organizația oamenilor fără privilegii, despre participarea sa implicită la revoluția din “89, fără să pretindă la carnetul revoluționar. O mare admirație, pe care nu a vrut să o lase nespusă, a fost regăsirea unui mediu lingvistic evoluat al limbii române la Chișinău, dar, probabil în tot spațiul basarabean datorită revenire firești a românismului acasă. Iar remarca lui Sandu Grecu, că din “89 și până azi, România investește cărți, burse, vine cu parteneriate educaționale este o dovadă a evoluției limbii române în Basarabia. Și UNITER este copilul său de suflet, al cărui fondator este. Iar bucuria cea mare este că, datorită Galei premiilor UNITER, Caramitru reușește să distingă talentele scenice ale României.
Sfârșitul lunii noiembrie, dar și sfârșitul toamnei din anul acesta coincide cu bucuria publicului ales din Chișinău de a-l vedea pe un maestru al
Culturii, și la prezent. Azi, ca niciodată, arena publică a R. Moldova are nevoie de un Hamlet ca Dumneavoastră.
Silvia Strătilă
