Irina Litovcenco: „Eram trataţi cu indiferenţă la lecţiile de limba română”

– Irina, afirmi că înţelegi limba română, dar că îţi este foarte greu să vorbeşti în această limbă. Care este cauza că nu ai învăţat acasă să vorbeşti româneşte?

– Am învăţat într-o şcoală rusă din Chişinău, cu profil american. La limba română luam doar note de 8, 9 şi 10, deşi nu-mi plăcea cum decurgeau lecţiile la această disciplină. Paradoxul e că, deşi aveam note bune, nu puteam să vorbesc în limba română. Mă duceam la lecţii plictisită, iar în timpul lor mă plictiseam şi mai tare. Vina că nu-mi apărea interesul faţă de obiect o purta profesoara, care nu avea metode interesante de predare. Ne trata ca pe nişte copii care nu ştiu nimic şi ne dădea exerciţii foarte uşoare, care nu ne făceau să gândim. Da fapt, adevărul e că noi, elevii de origine rusă, învăţam în clasa a noua ceea ce copiii moldoveni învăţau în clasa a cincea. Acum îmi dau seama că în şcolile ruseşti trebuie să fie un program mai avansat de predare a limbii române, iar elevii ruşi – să nu fie trataţi cu indiferenţă la acest obiect.

– Chiar nu te-a revoltat niciodată faptul că nu poţi vorbi în limba de stat a R. Moldova?

– Din prima mea şcoală am trecut într-un liceu cu predare în limba rusă din Chişinău. Acolo, la ora de limba română luam note de 5, 6, 7 şi mi-am dat seama că nu ştiu deloc româna. Notele erau foarte mici, ceea ce mă indigna, pentru că întotdeauna am învăţat foarte bine. Dar nu aveam pe cine mă supăra, căci chiar nu puteam vorbi în română. Înţelegând acest lucru, am solicitat ajutorul profesoarei şi, în anii de liceu, notele mele la română s-au ridicat la 8 şi 9. Noua profesoară a făcut astfel ca limba româna să devină pentru mine unul dintre obiectele preferate. Ea nu spunea ca alte profesoare – că locul nostru nu e aici, în R. Moldova -, ci, dimpotrivă, căuta metode deosebite de predare, originale. Era o profesoară tânără, dar pe noi ne trata ca pe nişte maturi. Ne punea sarcini grele, dar ne şi motiva să depunem eforturi susţinute.

– Te-ai ales cu ceva din acele eforturi?

– Cu examenul de bacalaureat la limba română. Sincer: l-am scris singură şi am luat nota 9. N-am copiat şi nici nu m-a ajutat cineva. Mi se pare că, dacă nu plecam la studii în Ungaria, aveam şansa să-mi îmbunătăţesc vorbirea în limba română. Trebuie să recunosc: e destul de greu să vorbeşti într-o limbă străină, deoarece, acasă şi cu prietenii, vorbim numai ruseşte…

– Să înţeleg că nu ai simţit necesitatea să înveţi româna în R. Moldova din cauză că te-ai aflat într-un mediu în care se vorbea numai ruseşte?

– Prietenii şi colegii mei vorbeau doar în rusă, la şcoală învăţam în rusă, acasă vorbeam tot rusa… Chiar nu am simţit nevoia să vorbesc cu ai mei în română. În viaţa socială, la magazin, la piaţă, încercam, uneori, să comunic în română, dar mi se încâlcea limba în gură. Ştiu că este plăcut să vorbeşti în limba ţării în care trăieşti. M-am chinuit deseori să fac acest lucru, precum o făceam atunci când mă duceam în România. Şi acum, în Ungaria, deşi fac studiile în limba engleză, învăţ limba maghiară, care este, de asemenea, o limbă foarte grea.

– Dacă ţi-ai fi continuat studiile în Moldova, te-ai fi înscris la o facultate cu predare în limba rusă sau în română?

– Dacă aş fi rămas să învăţ în Moldova, aş fi ales, în primul rând, o facultate care mi-ar fi plăcut cu adevărat, fie cu predare în limba rusă, fie în limba română. Am foarte mulţi prieteni care au rămas aici şi care erau, iniţial, în grupe ruse. Deoarece la facultate grupele ruse au fost comasate cu cele româneşti, iar ei nu au plecat în alte universităţi, au rămas să înveţe în limba română. Desigur, le este foarte greu, mai ales la folosirea termenilor de specialitate. Totuşi, profesorii sunt mai indulgenţi cu ei şi le permit, uneori, să susţină examenul în rusă. Probabil, şi eu făceam la fel, dacă ajungeam în situaţia lor.

– Crezi că există disensiuni între moldoveni şi ruşii născuţi aici referitoare la limba pe care o vorbesc?

– Nu consider că problema limbii ar trebui să fie un subiect de dispută între ruşi şi moldoveni. E nevoie de mai multă înţelegere între ei, de ajutor reciproc. Spre exemplu, atunci când vorbesc în română, eu vreau să fiu înţeleasă, dar şi corectată frumos. Oricine s-ar supăra atunci când îi porunceşti grosolan în ce limbă să vorbească. Eu încerc, dar când mi se spune să-mi iau valiza şi să plec în Rusia, mă supăr, dar mă şi sperii. Eu, de fapt, nu am nicio legătură cu Rusia. Ce-i drept, am o bunică rusoaică, dar am şi rădăcini estoniene, poloneze, ucrainene. Cu ce-s eu de vină, dacă soarta a făcut să mă nasc aici, la Chişinău, unde s-au născut şi părinţii mei? În străinătate, mă prezint drept moldoveancă, pentru că nu mă consider rusoaică, Moldova fiind ţara mea. Aici sunt rudele şi prietenii mei. Important e unde m-am născut, am copilărit şi am învăţat, nu ce limbă vorbesc.

– Da, dar era corect ca, la tine acasă, să discutăm acum în limba ţării tale, nu?

– Era. Totuşi, cred că un avantaj al nostru e că putem să ne înţelegem în două limbi. Este mult mai interesant, este ceea ce numim diversitate. Un exemplu: la universitatea din Ungaria, unde învăţ, sunt foarte mulţi americani. Ei nu ştiu şi nu vorbesc decât engleza. Când au auzit că vorbesc în rusă, dar ştiu româna şi studiez în engleză, au rămas foarte surprinşi. Ei nu-şi pot imagina o asemenea performanţă. De fapt, noi, moldovenii, avem avantajul că ştim, cel puţin, trei limbi…