Povestea pe care o voi prezenta mai jos este una din multele care ne cheama sa ne mai oprim din galopul prin viata, sa privim in jurul nostru si sa ne bucuram de fiecare clipa traita. Nu este o poveste ingrozitoare, ci una trista, al carei sfarsit, din pacate, nici eu nu stiu care va fi.
Elena are 25 de ani. In urma unui accident din copilarie, viata ei a luat o intorsatura neasteptata, cu totul nedorita, ba chiar tragica. O cazatura – care, din cauza oaselor slabe, a fost si mai violenta – i-a deformat coloana vertebrala. In consecinta, au avut de suferit si picioarele, si inima, si dezvoltarea integra a organismului. Parintii ei au cheltuit bani pentru kilograme intregi de medicamente, dar fara vreun rezultat. Doua operatii nereusite la picioare i-au agravat situatia si mai tare. Boala evolua odata cu varsta si, cu trecerea timpului, durerile deveneau si mai mari. Ani la rand a avut nopti nedormite in timpul carora inventa scenarii in care schimba cele 5 minute fatale ale accidentului cu episoade in care ea pur si simplu dormea sau se plimba prin campii cu flori, bucurandu-se de clipele pe care le traieste. Iar cand durerile o readuceau in realitate, se intreba: „Ce ar fi fost daca…?”. E o intrebare pe care si-o pune fiecare om ajuns sa fie, dintr-o neghioaba intamplare, neputincios de a mai schimbe ceva. E intrebarea care aduce cele mai multe regrete.
Cand avea 12 ani, verdictele medicilor erau contradictorii. Unii spuneau ca, la moment, nu e posibil de intreprins nimic, altii – ca acum ar fi momentul cel mai oportun. Totusi, parerile lor se intersectau intr-un singur punct: pentru o operatie la coloana, care poate fi facuta doar in strainatate, este nevoie de o suma imensa de bani. Pe mama Elenei aceasta suma o facea sa se simta si mai vinovata ca n-o poate ajuta. De unde sa ia femeia, o simpla angajata, fantastica suma ce i se cerea pentru salvarea copilului sau? „Un om care ingrijeste de un bolnav sufera de zeci de ori mai mult decat insusi bolnavul”, mi-a spus Elena despre mama sa.
Natura modeleaza lucrurile astfel incat fiintele care sufera cu trupul sa posede o putere deosebita a duhului. Va spun sincer, nu am intalnit oameni mai vigurosi la suflet decat Elena. Daca ar avea atata vigoare in trup cata are in suflet, ar ajunge in Cartea Recordurilor pentru cel mai puternic om de pe Terra! „Ceea ce nu ma ucide, ma face sa fiu mai puternica”, spune deseori Elena. Ea nu-i omul caruia sa-i fie mila de sine. Mai mult, n-am auzit-o niciodata vaicarindu-se: merge la discoteca ca si alti tineri, rade intr-o situatie hazlie, dar si plange atunci cand nu-si mai poate stapani lacrimile. Este o fata care isi traieste problemele varstei, viseaza, ca orice tanara, un print care-i apare in cale cu o floare in mana. Iar cand trebuie da cu piciorul in banalitatile sortii. A depus eforturi titanice, dar a absolvit Facultatea de Economie, specialitatea contabilitate, cu brio. Are un caracter de luptator, care a ajutat-o mereu.
Ajunsa la varsta cand a inteles ca e in stare sa-si decida singura viitorul, si-a spus: „Sunt capabila pentru a face rost de banii necesari pentru operatie”. A fost nevoie de cinci ani, prea lungi si grei, in care a batut la mai multe usi solicitand ajutorul. A lucrat si croitoreasa, deoarece nimeni nu vroia sa angajeze un contabil bolnav. Au mai ajutat-o si rudele, ca, in final, sa faca, totusi, rost de 11.500 de euro – suma necesara pentru operatia asteptata de prea mult timp. Dumnezeu i l-a trimis in cale pe doctorul Nicolae Capros, care a ajutat-o mereu si a facut posibila internarea Elenei la Spitalul „Foisorul de foc” din Bucuresti.
Sansele interventiei chirurgicale erau de 50 la 50. Ea putea sa ramana paralizata pe viata sau, mai rau, sa moara. La varsta de 25 de ani, Elena s-a aruncat cu toata speranta in bratele ultimei sale sanse. Suferise prea mult. A plans nopti lungi, dupa visurile in care se bucura: SUNT SaNaTOASa…
Ziua operatiei. Agitatie ametitoare. Va rezista oare inima? Glasuri care o incurajeaza, dar nu le mai aude… Fete de medici concentrate deasupra ei. Narcoza…Interventia a durat 14 ore. Primul glas pe care l-a auzit a fost cel al anesteziologului: „Ma fata, de cand sunt medic – 35 de ani – nu am avut caz mai complicat decat al tau! Ba mureai, ba reinviai. Cred ca ai mare credinta in Dumnezeu. Un inger te-a vegheat tot timpul…”.
Interventia a fost reusita. I-au disparut durerile crancene de spate si de inima, merge drept, se poate apleca. Desigur, mai sunt inca multe de facut… Picioarele au si ele nevoie de interventii chirurgicale, trebuie reparate si unele greseli din trecut ale medicilor. „Totusi, ceea ce a fost mai greu, a trecut. Cu Dumnezeu alaturi, voi merge mai departe, nu ma opresc aici…”, imi spune aceasta tanara cu o fermitate de invidiat.
V-am prezentat o istorie trista, care – sper foarte mult – sa aiba un happy-end. Iata de ce va indemn, dragi cititori, sa nu galopati prin aceasta viata, priviti la cei din jur, bucurati-va de ei sau ajutati-i, daca au nevoie de sprijinul dumneavoastra. Nu vreau si nici nu trebuie sa mai intalnim oameni care se intreaba intristati: „Ce-ar fi fost, daca…?”.
Irina Jurja,
stagiara la TIMPUL
